Filmele care te-au îngrozit când erai mic, deși nu erau horror

Deși, în timp, învățăm să o procesăm mai bine, groaza pe care o trăiești în copilărie e atât de specifică încât o uiți cu greu. La o vârstă fragedă, în fața ecranului, unele frici se pot amplifica și pot fi declanșate de lucruri care nu sunt neapărat considerate înspăimântătoare.

De aceea, în lista mea de filme care m-au speriat în copilărie coexistă niște titluri diverse: The Shining, The Hunchback of Notre Dame, IT, Edward Scissorhands, The Shark, Batman și The Chronicles of Narnia, care m-a convins ani de zile că dulapul vechi al bunicii făcea zgomote dubioase pentru că trăia un leu în el.

Conștientă că nu sunt singura care a trecut prin asta, am întrebat tineri cu vârste între douăzeci și treizeci de ani care au fost cele mai înfricoșătoare filme care i-au cutremurat când erau mici. Nu sunt neapărat filme de groază, ci filme care i-au ajutat să înțeleagă și să proceseze frica.

„Când aveam șapte ani, părinții mi-au dat filmul Casper pe casetă video drept cadou de Crăciun. Filmul e faimos: spune povestea lui Kat, o fetiță orfană de mamă care se împrietenește cu o fantomă care bântuie castelul unde s-a mutat împreună cu tatăl ei.

Casper e un film de familie, care transmite un mesaj frumos despre viața de după moarte, dar când ești copil, nivelul de introspecție generat de un ecran îți poate juca feste.

Spre finalul filmului – nu cred că se cheamă că dau spoiler, la 17 ani după lansarea filmului – Kat și Casper reușesc să găsească o mașină care poate aduce la viață o singură persoană. Casper are în sfârșit șansa să revină la viață, dar alege să îi dea șansa tatălui lui Kat, care tocmai murise.

Pe atunci, scena asta nu m-a lăsat să dorm. Mi-a băgat în cap ideea că oamenii pe care îi iubesc vor deveni fantome și că n-o să-i pot readuce la viață.

Am plâns o grămadă și i-am rugat pe ai mei să ascundă caseta și nu m-am mai uitat la film de atunci. Mă întristează când mă gândesc la el, pentru că îmi aduce aminte de perioada din viață în care avem mai multe întrebări decât răspunsuri.” - Antonio Floresta, 30 de ani

„Aveam zece ani și eram pentru prima oară la cinema cu prietenii. Părinții mei și-au luat locuri mai departe de noi, ca să mă lase să am prima mea experiență de adult.

Coraline și ușa magică spune povestea unei fetițe care se mută într-o casă nouă, e neglijată de părinții ei care sunt ocupați cu mutarea și începe să se orienteze în lume fără susținerea lor.

Așadar, într-o zi, după ce găsește o ușă magică, una care duce spre o dimensiune paralelă, Coraline începe să jongleze între cele două lumi. La început, o preferă pe cea nouă. Acolo locuiesc niște copii ale persoanelor din lumea reală, dar care prezintă două diferențe substanțiale: au nasturi în loc de ochi și îi oferă foarte multă atenție.

Sună minunat, dar se simte din atmosferă că nimic nu e autentic. Ba chiar se dovedește că mama din lumea magică e o vrăjitoare care se hrănește cu sufletele copiilor. Când protagonista trebuie să lupte împotriva ei, atmosfera devine foarte ostilă și sinistră.

Au trecut mulți ani de când am văzut filmul, dar am rămas cu o teamă de locuri mici și înghesuite.

Cel mai mult m-a afectat, în film, aspectul moral. Refugiul excesiv în așteptări și dorințe te face să pierzi contactul cu realitatea. Iar chestia asta poate deveni un coșmar dacă refuzi s-o înțelegi.” - Christian Cavagna, 23 de ani

„Prima oară am văzut Jurassic Park la vârsta de zece ani. Eram pe canapea cu ai mei și ne uitam la televizor. E filmul cu cea mai traumatizantă scenă pe care am văzut-o vreodată, dar și cel care mi-a plăcut cel mai mult în copilărie.

Vorbesc despre scena în care Nedry – creatorul sistemelor computerizate din parcul de distracții – iese din mașină și dă nas în nas cu un Dilophosaurus, care emite un țipăt ascuțit și îl stropește cu o substanță acidă care îl ucide. Deși am văzut filmul de mai multe ori, la scena aia mi-am acoperit mereu ochii.

Totuși, mă bucur că am văzut filmul în copilărie. Datorită lui am realizat cât de mici suntem în fața trecerii timpului. Dar și că lucrurile care ne sperie cel mai tare sunt fix cele care ne atrag.

De câte ori aud o alarmă, mă gândesc la Nedry în scena aia.” - Matteo Pasquale, 26 de ani

„Tata se uita la el în timp ce eu mă jucam prin cameră. Era convins că n-o să mă intereseze, dar eu am tot aruncat câte o privire până m-a prins și m-am uitat la tot.

Scena care m-a supărat cel mai tare a fost cea în care, în timpul unei execuții pe scaunul electric, un gardian al închisorii se preface că a uitat să ude buretele care se pune pe capul deținutului, ca moartea acestuia să fie mai lungă și mai dureroasă.

Nu am putut înțelege cum e posibil ca cineva să îi facă ceva atât de oribil altcuiva. Îmi amintesc că mama a trebuit să mă consoleze câteva zile și nopți la rând.

În adolescență, am revăzut filmul de câteva ori și încă mă enervează maxim faptul că John Coffey era nevinovat și nimeni n-a putut face nimic să îl ajute.

Nu există niciun dubiu că lumea nu e ca în desenele animate, dar aș fi preferat să aflu chestia asta la 12, și nu la 7 ani.” - Sofia Giannini, 21 de ani

„La vârsta de 13 ani, într-o după-amiază din aia în care nu aveam nimic de făcut, m-am uitat la Bridge to Terabithia împreună cu cea mai bună prietenă a mea. E vorba despre doi copii care se împrietenesc și descoperă că, dacă traversează un râu, ajung în Terabithia, o lume magică plină de lucruri frumoase.

Dar, la final, vine partea tulburătoare: unul dintre copii, după ce petrece o după-amiază departe de celălalt, realizează că acesta a murit în timp ce traversa râul. Agonia atinge un nivel absurd când protagonistul plânge împreună cu tatăl lui și se învinovățește pentru ce s-a întâmplat.

M-a marcat atât de rău filmul, încât am fost bolnavă zile în șir. Nu m-a speriat ca un film de groază, dar m-a afectat enorm și mult timp izbucneam în plâns dacă mă gândeam la el.

Protagoniștii aveau cam vârsta mea, vârsta la care începi să legi prietenii de durată, așa că am empatizat mult. Filmul atinge și alte subiecte importante precum relația cu părinții, sentimentul de neajutorare și bullyingul.

În perioada aceea, le-am zis mereu prietenilor cât de mult îi iubesc și cred că am păstrat obiceiul ăsta până azi.” - Chiara Spampinato, 26 de ani

„După ce am luat prânzul la bunica, tata ne-a convins pe mine și pe frații mei să ne uităm împreună la The Goonies. Povestea m-a prins imediat: un film despre un grup de copii care găsesc harta unei comori într-o pivniță și pornesc în căutarea ei. Pentru un copil de opt ani, așa ceva e aur curat.

Dar îmi amintesc că m-a traumatizat momentul în care a apărut personajul Sloth, cu puteri supraumane și o față neconvențională, care îl răpește pe unul dintre copii. Prima oară când apare, îl vezi cu spatele. Se uită la televizor, în timp ce ceilalți leagă copilul de scaun.

Lăsat singur, copilul încearcă să îi atragă atenția lui Sloth, dar nu știe cum să comunice cu el și ajunge să se îngrozească. Și eu m-am îngrozit și am protestat atât de mult încât a trebuit să oprim filmul.

Ani de zile am refuzat să revăd filmul, până când am acceptat și am realizat că scena era mult mai puțin înfricoșătoare decât îmi imaginam eu. Dacă nu aș fi oprit filmul atunci, aș fi realizat că Sloth nu doar că nu vrea să sperie copiii, ci are un suflet atât de pur încât se sacrifică ca să-i salveze.” - Mario Mascena, 25 de ani

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.