Am întrebat corporatiști obsedați de serviciu cum au reușit să redevină ființe umane

Tinerii din ziua de azi și-au creat o reputație proastă, cum că dau țepe – și, cu toate astea, cei mai tineri profesioniști de pe piața muncii din America se deconectează rar de la muncă. Un sondaj recent a arătat că un sfert dintre bărbații și femeile cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani nu-și iau nicio zi de concediu. Un altul a dezvăluit că aproape jumătate dintre tinerii din ziua de azi spun că vor să fie văzuți drept „martiri" la muncă – doritori și disponibili să renunțe la timpul liber, ca să-și impresioneze superiorii. Evident, genul ăsta de mentalitate te epuizează fizic și psihic. Asociația Psihiatrilor Americani, de exemplu, a constatat că „workaholicii" suferă adeseori de probleme conexe care țin de depresie sau de tulburări obsesiv-compulsive. Un studiu din Norvegia, întreprins pe mai mult de 16 mii de adulți, a dezvăluit că proporția de anxioși printre workaholici e aproape de trei ori mai mare decât printre persoanele care au un program mai normal de lucru. Nu-i ușor să găsești un echilibru când te spetești până la epuizare – dar e fezabil, dacă ești dispus să depui efort. Am vorbit cu șapte persoane care-au reușit.

Cât de mult te consuma munca, în perioada cea mai grea? 
Lucram în medie 11-12 ore pe zi, de luni până duminică.

Când ai avut un declic?
Am fost dată afară – și m-a distrus. Munca e importantă și poate să-ți aducă satisfacții, dar viața înseamnă mai mult decât să muncești și să te-ncrezi atât de mult în angajator. La urma urmei, te setezi pentru eșec. Îmi aduc aminte că mă gândeam, în timp ce-mi strângeam lucrurile de pe birou, cât de stupid a fost că-mi făcusem griji că șeful o să se supere pe mine că-mi trăiesc viața, când ei voiau să mă dea afară.

Azi ai o viață mai bună?
O consecință directă a experienței ăsteia a fost că mi-am creat propria companie. Azi conduc o mică echipă de PR concentrată pe construirea de branduri și management al reputației. Îmi pun în practică mai multe idei. Înainte, toate ideile mele trebuia să fie aprobate de-un angajator. Cele care nu erau aprobate erau pur și simplu băgate-ntr-un colț și praful se-alegea de ele. Azi, totul curge și munca pare o prelungire naturală a personalității mele. Dacă ești workaholic, nu cred că poți să te deconectezi complet – dar poți întotdeauna să găsești metode de a-ți canaliza energia într-o relație mai productivă, mai sănătoasă.

Zi-mi cum arăta o zi obișnuită pentru tine. 
Din 2013 până-n 2015, am condus o rețea de programe pentru copii și am lucrat, în același timp, pe post de consultant. În toiul verii, programul meu obișnuit de muncă era de la 6:30 dimineața până la miezul nopții. În perioadele mai libere, tot munceam poate 70 de ore pe săptămână, puse cap la cap.

Când ți-ai dat seama că trebuie să-ți schimbi viața?
Am ajuns la epuizare completă. A fost a doua oară, dar de data asta a fost altfel. N-a fost un limitator de viteză în drum – a fost o oprire completă. Nu mai aveam voința să mut munții din loc; de-abia mai reușeam să mă dau jos din pat. Mă simțeam lipsit de putere, epuizat și distrus. Am ajuns să scriu o scrisoare de sinucigaș, ca să pot să procesez ce simțeam.

Azi ai zice că situația stă mai bine?
Mi-ar plăcea să zic că s-au schimbat lucrurile peste noapte. Niciodată nu-i așa. Nu poți să grăbești recuperarea. Merg pe calea mea cu o energie nouă, cu sinceritate și umilință. Sunt la fel de ambițios ca-ntotdeauna – am un nou start-up, care încearcă să revoluționeze lumea întâlnirilor. Dar de data asta mi-am dat voie să mă detașez când e cazul.

Cât de intensă era viața ta profesională înainte?
Lucram ca analist la un start-up pe tehnologie și se-ntâmpla des să muncesc 90 de ore pe săptămână. Mereu eram prima care venea la birou și ultima care pleca.

Cum ai ajuns să te saturi? 
A venit momentul când al patrulea manager mi-a promis pentru a patra oară că mă promovează – ceea ce nu s-a întâmplat. Băteam pasul pe loc într-o cursă de șoareci și n-aveam nicio șansă să ajung la finish.

Ce-ai făcut ca să lași viața aia în urmă? 
Am început să construiesc o afacere de consiliere personală, am investiții în mobiliare, iar în timpul liber am început să lucrez pielărie și mobilier. Azi am mai multe surse de venit – iar până la finalul anului îmi propun să-mi înlocuiesc complet salariul. Activitățile astea mi-au permis, în cele din urmă, să-mi direcționez creativitatea și adevăratele pasiuni, care stagnau la corporație.

Cât de obositoare era viața ta înainte?
Nu supraviețuiești la medicină și-n rezidențiat dacă nu ții la lipsa de somn și n-ai o etică profesională de excepție. Așa că după ce mi-am terminat rezidențiatul, nu mi s-a părut dubios să continui să lucrez după un program a câte 80 de ore de muncă. Norma mea, timp de trei ani, a constat din zile lungi ca psihiatru de serviciu la un centru de detenție juvenilă, pe lângă gărzile de noapte și turele de weekend la două centre medicale cu internare.

Ce te-a ajutat să te trezești?
Era ziua de Crăciun în 2013 și împărțeam cadouri tinerilor de la centrul de detenție. Unul dintre deținuți m-a întrebat: „Dr. A, tu de ce nu ești acasă să sărbătorești cu soțul și cu familia? Mereu muncești. Eu dac-aș putea să fiu cu cei dragi, acolo-aș fi." În momentul ăla, am jurat să-mi schimb stilul de viață.

Cum ți s-a îmbunătățit viața de-atunci?
Mi-am găsit un job nou, cu un program mai rezonabil, care-mi permite să-i ajut pe cei la nevoie la o scară mai largă. La șase luni după aceea, mi-am cunoscut viitorul soț, cu care m-am și logodit după încă cinci luni.

Cum arăta o zi obișnuită pentru tine?
Ani de zile m-am mândrit nevoie mare că eram primul la birou și ultimul care pleca. Asta însemna nici mai mult, nici mai puțin de 14 ore de muncă pe zi, plus naveta de o oră și dus, o oră și întors, din New York în Long Island.  Apoi am început să lucrez pentru un grup de ONG-uri pe consultanță, ceea ce-nsemna că eram tot timpul pe drum, munceam tot timpul și-abia îmi mai vedeam soția și copiii. Pe lângă asta, nu dormeam mai mult de câteva ore odată și mâncam ce apucam. Mi-a afectat mult bunăstarea.

Cum ai reușit să-ți dai, în sfârșit, seama că ai o problemă?
Mi-a făcut soția o poză în care îmi țin fiul în brațe pentru prima dată. Pe el îl țin cu stânga și cu dreapta lucrez la calculator. Poza aia o să-mi aducă mereu aminte să mențin un echilibru și-o perspectivă. Cum am zis și atunci: niciodată n-o să mai fac greșeala asta. De-atunci, militez clar pentru o delimitare între muncă și viața de familie – și deși muncesc din greu, mă asigur că iubesc și mai și.

Cum ți-ai schimbat viața ca să rezolvi direct problemele astea?
Am renunțat la viața de călătorit non-stop și mi-am găsit un job nou, la altă firmă. M-am mutat la Santa Monica, la câteva străzi de plajă și cam un kilometru de birou. Soția și copiii sunt și ei mereu la câțiva kilometri distanță. În fiecare dimineață îmi încep ziua la Gold's Gym și sunt la fel de disciplinat în avea grijă de familie ca și de sănătate.

Cu ce munci îți pierdeai nopțile? 
Le-am făcut pe toate: am sărit de la reality show-uri de căcat la stand-up comedy la Organizația Trump la recrutarea de creativi la advertising digital, la artist cu normă-ntreagă. În tot acest timp, munceam câte 50-80 de ore pe săptămână în medie. Eram praf.

Păi și ce s-a schimbat?
În mai anul trecut am prins un loc la o rezidență pentru artiști de două luni în Exuma. Soarele din Bahamas, romul, vegetația și cultura de-acolo mi-au schimbat complet perspectiva. Eram un tată a doi copii de 35 de ani care plătea 3 500 de dolari pe lună pentru un apartament cu două camere pe East 20th în Manhattan, dormeam în sufragerie lângă un bebeluș și-mpărțeam un studio cu un copil de doi ani. Venise vremea să trăiesc nomad, să plec din oraș și să descopăr o viață mai bună.

Și azi?
Azi locuim într-o casă uriașă cu cinci dormitoare în Teton Springs, Idaho. Muncesc mai puțin, joc mai mult hockey, fac ski-fond, mă bucur de familia mea pe bune și am reușit chiar s-o mai las o dată gravidă pe nevastă-mea. De când ne-am mutat, în martie, mi se vând picturile într-o veselie. În 2017 o să depășească sumele pe care le câștigam pe vremuri, când mi-o ardeam Don Draper.

Cât de dementă era viața ta? 
Timp de câțiva ani, am fost manager de proiect la o agenție de digital și munceam non-stop – șapte zile pe săptămână, cu foarte puțin timp liber pentru familie și odihnă. Eram prins într-un cerc vicios. Aveam din ce în ce mai mult succes și câștigam mai bine, dar n-aveam aproape deloc timp pentru mine. Răspundeam imediat la mailuri, la 11 noaptea îmi dădeam SMS-uri cu clienții, iar în serile de weekend stăteam să-mi fac planuri pentru săptămâna următoare.

Ce te-a scos din rutina asta?
Într-o dimineață, mi-am pregătit fetița, care avea doi ani la vremea respectivă, să ieșim să luăm micul dejun. În câteva minute eram înapoi la calculator, îmi verificam mailul și valsam printre documente. Am auzit-o că oftează și zice: „Tati s-a întors la muncă." Cuvintele ei m-au lovit fix în plex. Gata.

Cum ai reușit să scapi? 
M-am asociat cu un prieten și, în cele din urmă, ne-am făcut propria echipă. Cu fiecare angajat nou, eu am renunțat să mă mai implic la fel de activ. Am constatat că eram cam obsedat de control. Mi-am schimbat programul de muncă și le-am cerut mult mai strict clienților să nu mă mai contacteze în afara orelor de lucru. Mi-am schimbat și prioritățile. Azi fericirea și sănătatea mea sunt pe primul loc, apoi familia și prietenii și-apoi munca.

De ce te pui pe tine pe primul loc? 
E simplu. Când descoperi fericirea adevărată, atitudinea ta devine contagioasă.

Traducere: Ioana Pelehatăi