Terapeutul meu s-a sinucis

Într-o dimineață târzie de sâmbătă, zăceam în pat cu soțul meu Eddie, pe jumătate adormiți, când i-a sunat telefonul.

„Sunt un prieten de-ai lui Mark”, a zis persoana de la celălalt capăt al firului. Mark era terapeutul la care eu și Eddie mergeam de zece ani, și în cuplu, și individual. „Am fost rugat să îi anunț pacienții. Îmi pare rău să vă informez că Mark a murit ieri.”

„Doamne, ce s-a întâmplat?”, a întrebat Eddie.

„Era foarte depresiv.”

Eddie a făcut o pauză. „Stai puțin, s-a sinucis?”

Eram șocați. Eddie voia să vorbească despre asta, dar eu n-am putut. În mintea mea se desfășura un război al emoțiilor: tristețe, șoc, panică și groază.

Mă simțeam furios și trădat. Mă apropiasem atât de mult de el, aveam atâta încredere în el și mi se părea că treaba asta submina totul. Nu-l cunoșteam deloc. Cum putea să le dea sfaturi altora când nu-și putea gestiona propriile probleme? Dacă terapeutul meu nu reușise să-i facă față vieții, ce șanse aveam eu?

Nu era o înrebare retorică. Pe la douăzeci de ani, în urma unei despărțiri, mi-am băgat un pistol în gură și aproape am apăsat pe trăgaci. M-am oprit doar la gândul că o să-mi rănesc enorm prietenii și familia. Atunci am hotărât că am nevoie de terapie și am început să experimentez psihanaliza. Și tot atunci mi-am dat seama că probabil o să mă lupt cu depresia toată viața.

Când l-am cunoscut pe Mark, câțiva ani mai târziu, trecusem deja pe la câțiva terapeuți. Dar Mark era deosebit, dornic să depășească granițele relației tradiționale dintre terapeut și client. Se deschidea în fața pacienților și povestea detalii din viața lui personală, așa cum ar face un prieten, pentru a le crește pacienților încrederea în el și a-i ajuta să-și depășească fricile. Ne ghida și, în același timp, era unul dintre noi.

Din ce mi-a povestit, Mark trecuse printr-un divorț foarte dureros. Când Eddie a plecat într-o rezidență de trei luni în Arizona, m-am simțit abandonat. Mark mi-a povestit cât de dor îi era să locuiască cu fosta soție și fiica lor.

Iată un bărbat care încearcă să depășească o criză majoră din viața lui, ne-am gândit. Eu și Eddie am fost înduioșați și ne-am dorit să-i fie bine. Sunt sigur că și alți pacienți au simțit același lucru pentru el. Și, deodată, uite că renunțase la viață.

Poate că eu și Eddie n-ar fi trebuit să fim atât de șocați de sinuciderea lui Mark. Se pare că rata de sinucidere e mai mare printre doctori decât în orice altă profesie. Numărul de doctori care își iau viața (între 28 și 40 la o sută de mii de persoane) e mai mult decât dublu față de cel al populației generale (12,3 la o sută de mii de persoane). Iar dintre specializările medicale, psihiatria e cea mai aproape de top. Un studiu efectuat de American Psychological Association (APA) a arătat că aproape unul din cinci psihologi (18 procente) au recunoscut că au gânduri suicidare atunci când întâmpină o dificultate pe plan personal sau profesional.

Pierderea unui terapeut poate fi foarte dureroasă în orice circumstanțe, cu atât mai mult când e vorba de sinucidere. „Din păcate, nu se întâmplă atât de rar ca terapeuții să se sinucidă”, a zis Charles Nemeroff, profesor de psihiatrie la Universitatea Medicală Dell din Texas. „Informațiile arată clar că e vorba de un grup de indivizi predispuși la acest risc. Și deși reușesc să trateze problemele mintale ale altora, de multe ori nu știu să ceară ajutor când au nevoie de el. Doctorii sunt groaznici ca pacienți.”

„În plus, jobul e foarte stresant. Vezi pacienți de la opt dimineața la cinci după amiaza. E un job solitar. Pacienții vin timp de 45 de minute, cinci zile pe săptămână. Își varsă toate durerile pe tine”, a zis Nemeroff.

Mulți pacienți răspund bine la terapie și asta e o recompensă pentru terapeuții care îi tratează, dar mulți continuă să sufere. „Așa cum doctorii de cancer sunt nevoiți să accepte că își vor pierde o parte din pacienți, și psihoterapeuții și psihiatrii au persoane pe care nu reușesc să le vindece. Îi pierdem pe cei care se sinucid. E greu să suporți asta.”

Când un terapeut își ia viața, a explicat Nemeroff, e normal ca pacienții lui să se simtă supărați și trădați. „Relația pacient-psihoterapeut e una foarte intimă și specială. Devine un microcosmos al tuturor relațiilor cuiva. Să îți pierzi terapeutul e ca și cum ai pierde un membru al familiei sau un prieten apropiat. E vorba de cineva care îți cunoaște cele mai intime gânduri și trăiri”, a explicat el.

O astfel de experiență e foarte dificilă pentru unii clienți. „Unii vin la terapie să-și trateze teama de abandon. Și ce e mai rău decât să se sinucidă terapeutul și să te abandoneze? Relația dintre cei doi se bazează pe încredere și intimitate”, a adăugat el.

A trecut un an și o lună de la moartea lui Mark. În acest timp, perspectiva asupra empatiei mi s-a schimbat dramatic. Nu mai simt furie și trădare. Acum mi-e dor de Mark și îl admir.

Datorită lui, am devenit o persoană mai plină de compasiune. Acum îmi dau seama cât de multe a făcut pentru pacienții lui, deși se confrunta și el cu probleme grave.

În plus, am realizat că nu îl cunoșteam deloc. Credeam că o fac pentru că aveam conversații profunde și vulnerabile. Dar oare cunoaștem vreodată o persoană al cărei job e să ne ajute, dincolo de ce își dorește să împărtășească cu noi? În orice caz, credința mea în procesul de autocunoaștere e mai puternică decât oricând.

Am început să merg la o terapeută nouă pe nume Amy, care are același stil ca Mark: consideră că e important să împărtășească detalii din viața ei ca să construiască un spațiu sigur și să câștige încrederea pacientului. La început, mi-a fost greu să mă deschid după tot ce s-a întâmplat. Dar e vital să vorbești despre ce se petrece în mintea ta, de la Mark am învățat asta. Și știu că el și-ar dori să continui lupta, chiar și după o pierdere cumplită ca asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.