De ce ar trebui să-ți faci singur complimente

Felul în care vorbim cu noi înșine contează. Monologul interior nu ne formează doar percepția asupra locului pe care îl ocupăm în lume, ci ne afectează și emoțiile și motivațiile. Poate să fie destul de nașpa atunci când cel mai dur critic sălășluiește la tine în cap. Totuși, poți prelua controlul asupra monologului interior dacă decizi să-ți treci gândurile și cuvintele printr-un filtru rațional.

Un studiu din 2012, elaborat de cercetătorii de la Universitatea din Lethbridge, a scos la iveală faptul că sunt necesari trei pași pentru un monolog interior pozitiv. În primul rând, persoana trebuie să fie conștientă de criticul interior. În al doilea rând, trebuie să dezvolte strategii prin care să transforme flecăreala negativă într-una pozitivă. În al treilea rând, trebuie să facă din asta un obicei zilnic.

Într-un efort de a te ajuta cu al doilea pas al procesului, am întrebat autori, terapeuți și realizatori de podcasturi care sunt tacticile pe care oamenii le folosesc ca să minimizeze – dacă nu să alunge cu totul – vocile alea enervante și distructive. Răspunsurile au fost editate din rațiuni de lungime și claritate.

Atunci când îți dai seama că ești prea critic cu propria persoană, spune-ți cu blândețe: „Am decis să nu-mi mai vorbesc în felul ăla” și să reformulezi gândul. De exemplu, dacă te gândești, „Nu pot să fac asta” înainte de o prezentare importantă, reformularea ar putea să fie: „Sunt agitat pentru că prezentarea asta este importantă pentru mine, dar am lucrat din greu ca s-o pregătesc și am ceva important de oferit”. Prin întreruperea cu blândețe a ciclului de fiecare dată, creezi o perturbare în acel comportament și îți reafirmi angajamentul de a te trata cu mai multă pozitivitate.

Ia un borcan sau un castron și, de fiecare dată când îți remodelezi gândurile sau te vezi într-o lumină pozitivă, aruncă niște mărunțiș sau altceva în borcan, care să-ți servească drept memento vizual (fasole uscată, nasturi, mărgele) al progresului tău. Dacă optezi pentru schimbare, poți s-o folosești ca să te răsfeți cu ceva atunci când ai strâns suficienți bani. Acest instrument vizual slujește ca un memento puternic al progresului pe care îl faci pentru a te vedea într-o manieră mai pozitivă. – Rosie Molinary, autoarea cărții Beautiful You: A Daily Guide to Radical Self-Acceptance

Le spun deseori oamenilor că tot ce trebuie să faci în viață e să nimerești undeva pe țintă, nu în centru. Pretențiile astea care țin de perfecționism sunt un standard nerealist. Singura modalitate prin care eșuăm este dacă evităm, nu încercăm sau facem doar lucrurile la care suntem buni. Nu ne dezvoltăm și nu avem parte de o viață împlinită dacă trăim așa. Atunci când ne impunem așteptări mai realiste și învățăm să ne încurajăm în loc să ne punem bețe în roate, începem să ne simțim mai bine despre propria persoană. Atunci când încercăm să-i facem pe copii să îmbunătățească ceva, 95% ar trebui să fie laude și 5% rectificări. Așa învață cel mai bine copiii și același lucru este adevărat și în cazul nostru, al adulților. – Jennifer Shannon, psihoterapeută și autoarea cărții Don’t Feed the Monkey Mind: How to Stop the Cycle of Anxiety, Fear, and Worry

Dacă abordăm aceste gânduri nocive mânați de curiozitate („De ce continui să mă gândesc la chestia asta care îmi face rău?”) în loc de vină sau rușine („N-ar trebui să mă gândesc la asta pentru că știu că nu e o chestie bună”), nu doar că practicăm compasiunea față de propria persoană, dar avem și șanse mai mari să găsim sursa problemei și să facem un pas spre vindecarea problemei care stă la bază.

Știința a început în sfârșit să vorbească despre beneficiile meditației, practicilor de recunoștință și alte feluri prin care să ne reconfigurăm creierul. Învățăm din ce în ce mai mult în fiecare zi că avem puterea de a simți compasiune față de propria persoană, de a gândi pozitiv și de a face exerciții care vor schimba felul în care creierul nostru funcționează. Le recomand celor care vor să afle mai multe să caute despre neuroplasticitate și să învețe cum să recâștige controlul asupra unor lucruri pe care le credeau bătute în cuie… – Jes Baker, autoare, speaker și susținătoare a mișcării de dragoste față de sine

Atunci când am gânduri negative, îmi reamintesc că nu sunt prima persoană care o dă în bară sau care depășește termenul limită. Toți membrii acestei generații par să sufere de o formă sau alta a sindromului impostorului. Numitorul comun nu este lipsa abilității, ci neîncrederea în sine. Am avut parte de mai multe succese decât de eșecuri asupra cărora să reflectăm atunci când se strecoară negativitatea. – Yaminah Mayo, creator de conținut multimedia și gazda podcastului Blah Blah Blah

Articolul a apărut inițial pe VICE US.