Mi-am luat cel mai scump iPhone din România ca să trăiesc ca bogații

Cinci mii patru sute de lei. În lei vechi, asta vine cam așa: 54.000.000. Atât am dat pe telefonul ăsta, un iPhone X negru cumpărat chiar înainte de Crăciun. Drept să spun, viața mi s-a schimbat radical de când îl am.

Soarele răsare mai puternic pentru mine. Mi-am mărit-o cu vreo 20 de centimetri. Merg pe drum și găsesc bani. Îmi dau mesaje cu Ion Țiriac și, uneori, cu George Soros. Joc la bursă și scot liniuțe de-alea bune de fiecare dată. O revoluție personală, îți zic!

Bine, poate că m-a luat valul mai sus. Nu-i nici pe departe așa. Sincer, viața e la fel ca până acum, doar că săptămânal mă întreabă câte cineva de ce mi-am cumpărat telefonul ăsta și se strâmbă nițel când îi zic cât costă. Nu l-am cumpărat în rate, că nu îmi place să plătesc pe ceva mai mult decât prețul lui oficial. L-am luat cu banii jos. Aici aș putea exagera și să spun că am băgat o lună doar pâine cu iaurt, dar nu e cazul. Pe scurt: am avut banii și am ales să cumpăr așa ceva.

Dacă e să te iei după ce-a zis directorul Apple, iPhone X e, de fapt, foarte ieftin. Raționamentul lui a pornit de la cafea. „Costă mai puțin decât o cafea la unele dintre cafenelele alea drăguțe”, a zis Tim Cook. Ce-i drept, avem așa cafenele și în București, unde dai lejer 20 de lei pe-o băutură. Dar cu una de 15 lei, în cam 360 de zile acoperi costul unui telefon de-ăsta. Presupun însă că nu ești un așa avid băutor de cafea. Banii ăia înseamnă mai puțin de 100 de grame de iarbă. Mna, depinde în ce-i măsori. Eu i-am „măsurat” într-un telefon.

Cred că cel mai de succes articol al meu (pe afișări și reacții pe Facebook) a fost ăsta: „Am trecut de la iPhone la Android ca să văd cum trăiesc «săracii»”. Ăla a dus la unul în VICE, dar din postura omului care trece de la telefon ieftin la iPhone. Încă mai sunt oameni care îmi amintesc de articolul ăla, așa că n-aș vrea să-i dezamăgesc și să nu mai folosesc un iPhone.

Chestia asta, cu banii sparți pe gadgeturi, are însă un substrat mai puternic. În copilărie, ca mare parte din cei născuți în anii ‘90, n-am avut acces la multe jucării sau măcar la cele pe care mi le doream. Cel mai aproape de așa ceva eram cu unele chinezești cumpărate din Europa. Asta a lăsat sechele care mă fac să vreau ce-i mai bun în speranța că asta rescrie și copilăria. Nu se întâmplă.

Chiar și așa, am descoperit că nu-mi cumpăr electronice doar de dragul de a le avea, ci mă și ajută la ce fac. Pot scrie diverse texte pe telefon, pot să mă uit la seriale sau să am tot felul de aplicații de chat și de poze care nu funcționează (bine) pe altele. Pe scurt, totul merge mai rapid pe telefonul ăsta și iese în evidență. Bifează ce trebuie și la eficiență, și la statut social. Că până acum n-am văzut telefon ieftin și bun.

M-au tot întrebat oameni de ce am luat așa ceva și, mai ales, dacă nu mi-e teamă că-l sparg. Da, e o teamă întemeiată, dar nu e ca și cum nu trăiesc în țara drobului de sare să n-o înțeleg. Însă asta e: dacă îl scap și se sparge, asta e. Dacă mi-l fură cineva, asta e.

Curiozitățile astea vin însă din partea unor oameni care au crescut în ideea că nu dai folia jos de pe canapea decât când se urâțește sau nu scoți telecomanda din pungă decât după câțiva ani. Sunt obiecte, consumabile, sunt făcute să le schimbi destul de repede. Au ceea ce americanii numesc planned obsolescence (uzură morală planificată - trad.).

Cât despre preț, cum am zis și când am scris prima dată despre cum e să folosești noul iPhone, n-are nicio justificare achiziția lui. Nu e ca și cum cumperi un topor și spargi lemne cu el. Telefonul e un mini computer care te ajută la chestii și în momente în care nu-ți dai seama. Nu e miraculos, e necesar și eu l-am vrut pe cel mai bun.

E incredibil de alunecos, extrem de sensibil la zgârieturi și are o autonomie meschin de mică (da, nu prea stau departe de priză). Dar face poze excelente, orice aplicație se încarcă mai repede decât pe orice iPhone (și, cu mici excepții, decât pe orice Android) și primesc cele mai noi actualizări înaintea altora. Practic, nu-s chiar bogat, dar mi-am cumpărat un loc fix pe primul rând de lângă clasa I.

Încă am un singur telefon, scump, așa că, probabil, sunt undeva deasupra sărăciei din România. Încă îmi permit și cafeaua aia, dar nu mă aștept acum să primesc bipuri de la Elon Musk și Bill Gates. Adevărul e însă că a fost un moft și mi-a conturat imaginea de om căruia nu-i pasă atât de mult de sărăcia din lume, cât să nu-și cumpere ce vrea.

Sunt copii exploatați în fabrici din China? Sunt regiuni secate de materiale prețioase care au intrat în telefonul ăsta? Da, e nasol, asta e realitatea, dar uite ce frumos și lucios e. Și dacă aș boicota eu compania și telefonul, probabil că aș avea la fel de multă putere ca o monedă pusă pe șină ca să deraieze trenul. Deci, social justice warrior nu-s și nici nu mă prea deranjează ce cred alții.

Ce e nașpa când ai un telefon atât de scump, e că panica e la doar un pas distanță. Nu-i în buzunar? La dracu’, unde e?! Nu-i pe masă, unde l-am pus?! Futu-i, l-am scăpat pe undeva! A alunecat din mână pe gresie? Sper să nu se spargă când aterizează! Panica asta e atât de răspândită, că dacă fac ăștia un iPhone mai scump o să fie cauza principală pentru atacuri de cord.

Un coleg mi-a sugerat să încerc să-l dau la schimb cu o mașină. Cred că aș avea succes. Încă își ține prețul bine și ăsta va fi un avantaj în câteva luni când o să-l vând pentru ăla nou.

Dacă vrei să știi ce am învățat cu cel mai scump telefon din România, am o concluzie. Puteam să-mi cumpăr haine de firmă cu banii ăia, pe care să le remarce doar unii și să-mi aprobe statutul social. Am preferat însă un telefon pe care, de la femeia de serviciu din Darabani la președințele României, lumea îl știe și mă judecă în funcție de poziția socială proprie.