Am înghețat zece ore la coadă, la Catedrala Mântuirii Neamului, și tot n-am intrat

„Un proiect ce părea îngropat, frânt de nepăsarea unora și răutatea și opoziția altora, a devenit în zilele noastre realitate. Catedrala Națională rămâne lucrarea cu care Preafericirea Sa, Daniel, Patriarhul României, pe lângă multe alte realizări, marchează istoria arhipăstoririi sale”, scrie în numărul din 25 noiembrie al ziarului Lumina. Un voluntar împarte exemplare oamenilor care pășesc în curtea Catedralei, înainte să se așeze la coada pentru intrarea în edificiu.

Clădirea în fața căreia se îmbulzesc românii încă din creierii dimineții are 120 de metri înălțime, 126 în lungime, șase clopote pe care le auzi de la 15 kilometri și a înghițit până acum 121 milioane de euro, dintre care cel puțin 82 din bani publici.

Pe la opt dimineața, jandarmii opresc pelerinii la intrare și urlă că deja sunt prea mulți înauntru. Vreo 30 de mii de oameni într-o curte în care e șantier deschis: în mijloc, o schelă semi acoperită cu pânză ține îmbulzeala departe de câteva sute de tije din metal. Din colțuri se ridică mai multe macarale abandonate zilele astea, iar pe margini treci pe lângă niște containere suspendate. Din cauza asta, Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU) nu a acordat avizul de securitate, dar purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu, m-a asigurat cu o zi înainte că ăsta e cel mai sigur edificiu din istoria construcțiilor din România și că „Nu există absolut niciun risc, pentru că nu există nicio cauză reală pentru așa ceva!”

Conform planului inițial, costurile vor depăși 400 de milioane de euro, iar Catedrala va fi înconjurată de două hoteluri, un restaurant, librării, magazine, săli pentru seminarii și un heliport. Suntem la jumătatea drumului cu pompat bani publici, iar Patriarhul Daniel ne amintește că e foame de bani și mai sunt multe de făcut.

Un bărbat mă trage de mână, din spatele gardului și-mi zice să las prostiile pe care le îndrugă ăștia (jandarmii) și să-i zic ce se întâmplă în curte. Habar n-am, urmăresc pe ecrane, la fel ca ei, pentru că nu ne lasă să intrăm pe la presă. Așa că c-o iau pe șosea, printre grupurile de pelerini, conduse atent de preoții lor.

Parohii din toată țara au asigurat transportul pelerinilor până la eveniment, mii de oameni au coborât din cinci sute de autocare, s-au grupat și se țin unii după alții, la îndrumările preoților. Caută cele mai bune locuri unde s-aștepte intrarea, îi mai verifică din când în când și-i întreabă dacă le e foame sau sete. Mulți au pornit sâmbătă noapte ca duminică, la prima oră, să fie aici.

Pe la 12.00, cât încă se citește Liturghia în Catedrală, unele grupuri pornesc spre autocare și apoi spre casă. Pe Calea 13 Septembrie, o femeie țipă „n-o găsesc” de câteva ori și aleargă printre oameni până își găsește vecina, o bătrână care oftează și o ia în brațe. N-a fost atentă câteva minute și s-a trezit că s-a prins de alt grup. Când o vede înapoi printre ai lui, preotul o pupă pe frunte și-o întreabă zâmbind: „Unde ai plecat, maică?”. Au apucat să vadă doar moaștele din paraclis și fețele preoților pe ecranele din față.

Prelații din afara Bucureștiului, care au participat la ceremonie, au fost cazați la Hotel Mariott, unde se retrag imediat după Liturghie. Vreo șase Mercedes-uri, urmate de ceea ce un bărbat îmi atrage atenția că e un Bentley ultimul răcnet, ies printre oameni și jandarmi care îi țin în frâu. Mi se inundă feed-ul de Facebook cu mașinile scumpe ale BOR, care în timpul ceremoniei au stat la poalele Catedralei, între oamenii de jos și cei de sus.

După un scandal legat de lipsa poliței RCA a mașinii care l-a dus pe Daniel câteva sute de metri, Patriarhia a ieșit să spună că merțanele sunt ale SPP-ului, care a ținut să-i protejeze.

După ce iese și ultima mașină pe poartă, oamenii încep să se agite, împing gardurile, jandarmii și pe cei de lângă ei. „Bătaie de joc, organizarea. Proastă, domnule, mă așteptam la altceva”, îmi zice o femeie venită din Iași, care se ceartă cu un jandarm tinerel că alții intră și pe ei îi țin aici ca pe vaci. Mai în spate, lumea nu știe ce se întâmplă. Unii au auzit că se intră pe invitații și că-ți verifică buletinul, alții vor să știe dacă au dat drumul la intrarea în catedrală. Se plimbă cu scaunele aduse de acasă, în brațe, și caută cele mai bune locuri. Se ascund în glugi și fulare, își îndeasă mâinile în sân și așteaptă, fără să știe ce sau cât.

Pe scările clădirii, oamenii din ambulanță umblă de colo-colo și îi adună pe cei cărora li s-a făcut rău. Trei bătrâni sunt întinși pe targă și luați din mulțime. Evenimentul ăsta a trimis 110 oameni la îngrijiri medicale, iar pe zece dintre ei, la spital.

Departe, mai puțini, dar la fel de agitați, câteva zeci de oameni stau la coadă în fața unei shaormerii. Vor cafea, sandvișuri, mâncare gătită, dar nu mai e nimic în afară de clasica shaormă. De frica haosului, managerul locului le zice celor de afară că mai bagă pe măsură ce ies alții și închide ușa cu cheia. „Ce loc e ăsta unde n-au mâncare? Nu mai face nimeni o ciorbă?” întreabă un bătrân, trage un cot ăluia din stânga și pleacă. Vestea că un preot și-a dat foc vizavi, în fața hotelului Mariott, se propagă până aici, dar piere rapid la coada de la casă.

La cinci după-amiaza au mai rămas doar câteva sute de oameni în fața Catedralei, din cei aproape 50 de mii care s-au perindat pe aici în timpul zilei. Tanti Ioana a venit singură, de la Ploiești și habar n-are ce-o să facă dacă lucrurile se întind peste noapte. Se întoarce acasă abia după ce trece prin altar, dar nu crede că poate rezista în frig toată noaptea. Se aștepta ca BOR să zică ceva de cazări pentru oamenii veniți din alte orașe sau măcar să vadă vreun grup din Ploiești, cu care să plece când va veni momentul. Dar majoritatea a plecat deja.

Cele câteva grupuri rămase, de prin Iași, Cluj sau Piatra Neamț, se organizează în diferite puncte ale curții. Printre ei, un bărbat îmbrăcat în port popular flutură un steag imens. E din Piatra Neamț și-mi zice că să avem o Catedrală a neamului e „un vis pe care de când m-am născut mi l-am dorit, mai ales în anul Mântuirii”.

Se lasă întunericul, zeci de oameni pleacă în continuare, pe fundalul rugăminților care răsună prin boxe, ca cei din față să nu mai pună presiune pe jandarmi și garduri, că e „rușine în acest moment esențial în istoria țării noastre”. Unii au de gând să rămână aici oricât ar fi nevoie, că n-au stat degeaba zece ore în frig. Îi întreb ce înseamnă catedrala asta pentru ei, dar sunt convinși că presa a venit aici să-i umilească, să-i filmeze cum călăresc gardurile și atât, așa că îmi întorc spatele.

Aproape de poartă mai primesc o hârtie BOR, care m-anunță că suntem dinaintea unui ceas astral, iar Catedrala e Nava Amiral a României. Suntem „o lume obsedată de praful drumurilor modernizate ori de dezintegrarea propriilor familii pentru a se alinia cerințelor unor orizonturi utopice.” Catedrala cică ne aduce în normal. Nu ține aici, departe de Occidentul păcatelor.

În timp ce contemplu la distopia asta, urletul unei tipe care vorbește la telefon, cu maică-sa, mă zguduie mai tare decât clopotul lui Daniel.

„Ai stat azi-noapte la moaște, la ce dracu' mai vrei să stai și aici?” și-i închide telefonul.

După zece ore de așteptat pe ceață și cinci grade, am plecat, la fel ca cei mai mulți, fără să intru în altar. Și cum sunt femeie, nici nu mai pot vreodată, că-l pângăresc. Eu ajung rapid acasă, în centrul Capitalei, dar cei mai mulți dintre oamenii alături de care am așteptat petrec ore bune, înapoi, pe drum. Se întorc cu imaginea unor schele și a unor ecrane imense, dar poartă cu ei speranța că vor reveni să vadă Catedrala și pe interior.