Un doctor român povestește cum a ajuns să opereze într-un spital de provincie din Africa

Pentru românul de rând, Africa de Sud rămâne un tărâm suficient de îndepărtat, despre care știe, eventual, că e o țară cu o selecționată strașnică de rugby (asta în ciuda faptului că a găzduit un campionat de fotbal în 2010), cu o metropolă – Johannesburg – renumită pentru rata extrem de ridicată a criminalității și o populație care a trecut prin experimentul apartheid-ului. Și cam atât.

Vorbim de fapt despre cel mai dezvoltat stat de pe continentul african, o țară cu infrastructură brici, care numără câteva zeci de mii de kilometri de autostrăzi și drumuri „expres”. Sigur, dincolo de statisticile oficiale, majoritatea populației – de culoare – încă trăiește în sărăcie, în condițiie în care rata șomajului, la nivel național, se apropie de 30%, în vreme ce în „township”-urile famate de la periferia marilor orașe, șomajul ajunge și la 70%. Dar aici, până și cea mai umilă școală primară, din provincie, are teren de rugby (cu gazon tuns), iar spitalele au aparatură de ultimă generație și medici super-calificați. Printre ei, și câțiva români, precum medicul-anestezist Radu Ispas, ajuns aici în anii 90.

Povestea lui începe în 1995 când, deși proaspăt absolvent de medicină, era șomer. Pe vremea aia, Africa de Sud tocmai ieșise din Apartheid, iar Nelson Mandela devenea președinte. România, abia ieșită și ea din comunism, învăța și ea cum e treaba cu guvernarea PSD. Care era atât de bună și atunci, încât medicii români, pur și simplu, nu găseau un loc de muncă în țară. Motiv pentru care se cărau instant, în momentul când prindeau vreun bilet pentru afară.

„Ne întâlneam toți absolvenții de Medicină, în Piața Amzei, la Șomaj. Făcuseră ăia de acolo o zi separată pe lună pentru noi, medicii: veneam toți și ne luam ajutorul de șomaj.”

Atunci, UE era la fel de departe cum e planeta Saturn, iar ca să pleci din țară, îți trebuia un teanc de acte pentru orice amărâtă de viză. Radu a încercat, mai întâi, „să dea examen la americani”.

Până să afle rezultatul, printr-un noroc chior, a aflat de posibilitatea de a da examen pentru Africa de Sud, în București:

„La africani, se dădea examenul în ambasadă. Aici, am avut noroc: ambasada era casă în casă cu cea a unui bun prieten. Vorbeam zilnic cu polițistul din fața ambasadei. Într-o zi, ne-a zis: «Băi, voi sunteți doctori, ia veniți încoace să vă arăt ceva!». Am intrat în ambasadă, acolo erau anunțuri de angajare pentru doctori în Africa de Sud. Examenul a fost mai dificil decât cel pentru America, susținut la Budapesta. La americani aveai un răspuns corect din cinci variante. La sud-africani aveai răspunsuri multiple. Plus că erau întrebări d-astea cu tipic local, care începeau cu «la nord de Limpopo…». Or, tu trebuia să știi de fluviul Limpopo și, mai ales, că la nord de el e malarie.”

A dat examenul în martie 95 și l-a luat. Sud-africanii i-au trimis actele și viza. Între timp, i-au venit și rezultatele examenului din America: îl picase.

„În octombrie 1995 am ajuns la primul meu job în Africa de Sud, în East London, ca medic de familie. Sistemul lor e, însă, complet diferit. La ei, după facultate, trei ani la rând faci toate rotațiile posibile: la chirurgie, la obstetrică, la ortopedie etc. Chiar dacă ești specializat ca medic de familie, poți ajunge să faci operații pe unul împușcat. După ăștia trei ani, orice medic sud-african știe să facă o cezariană, trepanare de hematom, dren intercostal, biopsie osoasă, paracenteză, toate nebuniile astea”, îmi povestește Radu Ispas care a venit pentru o scurtă vacanță în România.

La început i-a fost foarte greu. Nu știa să ia sânge, să drenez apă la plămâni sau să facă biopsii. Le-a învățat de nevoie, mai ales că la sfârșitul primei luni, sud-africanii au cam strâmbat din nas.

„A fost foarte stresant, mai ales că venisem la un an după ce căzuse apartheid-ul și am prins un peak de infracționalitate”, își amintește medicul. A prins chiar spitalul pe ai cărui pereți încă stăteau inscripții de genul: „Whites only” sau „Terapie intensivă pentru albi” și „Terapie Intensivă pentru negri”. Erau apoi saloane cu „White casualties” și „Black casualties”.

Medicul Ispas spune că făceai cu cu ei „triaj, ca la război”. Aveau prioritate cei care sângerau grav.

„Dacă vedeam pe unul cu criză de apendicită, ăla mai putea să aștepte un pic. Uneori, se termina coada luni seara. Și mai mureau din ei. Mureau în spital, la coadă, sau pe masa de operație.”

Își amintește de un pacient care a venit împușcat în ficat, cândva, în 2000. Atunci era în perioada de „rotației pe chirurgie”, iar el era a doua mână la operație.

Ca orice medic, ai și pacienți pe care nu-i poți salva oricât de mult încerci. Ispas însă se bucură că, în ciuda multiplelor cazuri pe care le-a tratat în perioada aia, n-a avut niciun copil împușcat pe masa de operație.

Apoi, cu prilejul rotației în obstetrică, a făcut peste o sută de cezariene, în șase luni. „E o muncă mamut”, spune el.

„Rotația asta prin diferite departamente e o treabă foarte bună: cel mai mic junior e obligat să facă dren intercostal, de pildă. Abia ești ieșit din facultate și trebuie să le faci. Dacă nu le faci, ai încurcat-o!”, adaugă Radu.

Pe scurt, avantajul de a fi medic în Africa de Sud este că, aici, dispui de o infrastructură medicală de lumea întâi și cu pacienți de „lumea a treia”.

„Majoritatea sunt săraci, aduși și de la 2-300 de kilometri de spital. Vin foarte des, în ultimul moment, cu tumori enorme pe cap, gata să moară. Că ei încearcă în sat chestii naturiste, de pe la vracii de acolo. Plus că acolo e spațiul imens, nu ai semnal la telefon, de multe ori, postul local de poliție cheamă prin radio ambulanța”.

În privința salariilor, o asistentă poate să ajungă și la 50 de mii de euro pe an, brut. Cam 2-3 mii de euro net. „Doctorul, cum a terminat facultatea, are 35 000 de ranzi net pe lună - cam 12 mii de lei”, spune medicul Ispas.

În România, însă, medicii și personalul medical au protestat față de schimbările făcute de PSD prin Legea Salarizării și noul regulament al sporurilor, care a ajuns să le scadă salariile unora dintre ei. Asta se adaugă la alte motive - corupția, lipsa aparaturii, a oportunităților, ore lucrate peste program - care i-au împins pe 15 000 de medici români să plece din țară. La începutul anului, România era pe penultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de medici pe cap de locuitor.

Un spital de provincie, cum e cel din East London, de pildă, are 16 săli de operație. „Se lucrează foarte mult și toate sunt ocupate, nu sunt goale. Ortopezii nu au decât două săli de operație și se roagă să le mai facă două. Asta, într-un spital de provincie”, spune el.

De 15 ani, s-a fixat pe anestezie. „E mai relaxant. Dar munca de aici e ca la avion. Problemele pot apărea la decolare și aterizare.”

Un alt avantaj de a fi medic în Africa de Sud este că aici poți să faci loculum în UK – o expresie folosită pentru munca part-time în Marea Britanie.

„Luna trecută, la Londra, am avut și o pacientă româncă, o lucrătoare sexuală cu insuficiență pulmonară de tip 1, pe fond de SIDA. În ziua aia, aveam o junioară – Ioana – din România. Așa s-a nimerit. M-au chemat de urgență, că moare fata. Am ajuns acolo, m-am pregătit s-o intubez, când o aud pe Ioana că vorbește în românește cu pacienta. «Stai liniștită, stai calmă, o să fie bine». Vorbea calm, foarte profi, așa cum se face cu toți pacienții. ”

Dar, chiar și aici, la Londra, medicii fac dude.

„Într-o seară, vine un indian, cu sughiț, nu se mai putea opri. L-au internat la 2-3 noaptea, i-au zis: «stai pe un scaun aici și așteaptă». Și a stat ăla pe scaun toată noaptea, cu sughiț. Dimineața și-au dat seama că a făcut infarct. Cel mai probabil, infarctul ăla i-a dat ischemie de nerv frenic. Sughițul era, de fapt, un efect secundar al infarctului. M-au chemat pe mine, l-am intubat, după care l-au trimis să-i bage stenturi. A murit, însă, pe drum. Dacă îi găseau la timp infarctul, ar fi trăit fără probleme. Dacă îi dădea unui medic din tura de noapte prin cap să zică: «Hai să facem un EKG». Nu le-a dat prin cap decât prea târziu”.