Călătoria cu Transsiberianul m-a învățat cât de apropiați sunt rușii de români

Am decis să plec cu Transsiberianul, împreună cu maică-mea, pentru că ideea de a vedea un continent întreg de pe geamul unui tren mi-a amintit de cum am văzut toată Europa, de nenumărate ori, de pe geamul unei mașini. Este un fel de a călători care te apropie mult mai mult de locurile pe care le vezi decât zborul cu avionul.

Am decis să nu merg până în Vladivostok, ci să aleg varianta care traversează Mongolia și se termină în China, la Beijing. Am pornit, așadar, din Moscova, și m-am oprit în Yekaterinburg, Irkutsk (și Listvyanka), UlaanBaatar și în Beijing.

Jurnalul ăsta e scris în tren, între opriri și nu se vrea un ghid de călătorie. N-o să aflați din el unde am stat, cât au costat cazările și biletele de tren, sau dacă am bifat minuni turistice. Pentru asta există Lonely Planet. Lucrurile cu adevărat importante, cele pe care n-am vrut să le uit, sunt sub formă de gusturi, mirosuri, frânturi de lumină, oameni și imagini de o secundă care mi-au trecut pe sub geam, timp de trei săptămâni, în luna august 2018.

E seară, maică-mea citește și vecina noastră de compartiment, o rusoaică, care a stat până acum ore în șir, dreaptă, privind în gol, s-a trântit pe o parte și a adormit dezvelită, cu brațele strânse la piept, ca un om obișnuit până de curând să doarmă pe jos, într-o celulă. E un sentiment de intimitate indescriptibil în trenul ăsta. De când am plecat din Moscova toată lumea umblă în capot și-n papuci, se aude zgomotul lingurițelor în cănile de ceai. Oamenii stau la povești pe hol. Încet-încet se sting luminile în compartimente. Mă simt ca într-o sufragerie.

Dincolo de asta, să știi că nu trebuie să faci nimic e minunat. De când m-am urcat în tren mă uit pe geam și dorm. Mi-am reparat ochelarii de soare cu niște super glue rusesc, și am reușit să-mi lipesc degetul mare de arătător și mi s-a părut fascinant. Am ascultat o singură piesă de treizeci și șapte de ori. Am mâncat. Mănânc în continuu.

În stații, dacă te dai jos din tren ai toate șansele să te alegi cu niște plușuri uriașe, farfurii, mărgele, vaze de juma de metru înălțime sau măcar niște zmeură de la vânzătorii ambulanți, majoritatea niște babushkas. Preferata mea a fost doamna care încerca să vândă două lustre. Cu lustră de-aia mi-ar plăcea să trec vama din Mongolia în China. Doar de dragul poveștii.

Altfel, rușii sunt extrem de prietenoși. Vorbesc cu tine, chiar dacă e clar că n-ai nici cea mai vagă idee ce spun. Cred că un moș bețivan a vrut să mă ia de nevastă azi în gară. După ce a turuit în continuu juma de oră lângă o halbă de bere am înțeles, în sfârșit, din gesturi, că mă întreba dacă sunt măritată.

Am făcut cunoștință cu patru rusoaice în capot, genul ăla de vecine de care știi că fac varză călită la ora 12 ziua după cum miroase în bloc, și care întinseseră o masă la ele în compartiment, și mâncau îmbrăcate în halate colorate zmeură, vișine, tot felul de plăcinte și pâinici, și beau ceai. Eu doar voiam să le fac o poză. M-am trezit pusă la masă. Cumva, am stabilit împreună că „vișine” se zice la fel în română și în rusă.

Am decis că următoarele provizii pe care o să ni le facem or să fie cu ceva mâncare în plus, pe care să o putem pune pe mesele oamenilor cu care ne împrietenim, așa cum mi-aș fi dorit să fac și acum. Așa era frumos. Nu vorbim aceeași limbă, dar ne unește foamea.

Altfel, în ultimele trei zile, pe care le-am petrecut în Moscova, am mâncat niște colțunași cu trei feluri de brânză și mentă, cu carne de mistreț și de elan și cu crab care, împreună cu borșul și okroshka, m-au transformat într-un fan al bucătăriei rusești. Am băut kvass, zeerashăn coca-cola, cum mi s-a explicat. Am folosit Uberul din Moscova. Very cheap. Am fost într-un mall rusesc, chiar lângă Kremlin, o chestie mega-luxoasă și absurdă, cu o muzică și o atmosferă de film de Wes Anderson, sau mai degrabă un mall construit de ruși care n-au văzut în viața lor un mall decât în filmele americane. M-am plimbat cu metroul doar ca să văd cum arată stațiile. Sunt foarte ornate. E amuzant să dai cu cartela la turnicheți în timp ce treci pe sub niște candelabre.

Sunt după două nopți în tren și mai am una până în Irkutsk și mă simt ca o moluscă. Pe lângă mine trece încet stepa siberiană, cu ierburi înalte, flori colorate, mlaștini și păduri, și un aer atât de limpede, că lumina capătă și ea o calitate tăioasă. Cerul e foarte albastru, și norii sunt foarte aproape, bate vântul în aproape toate stațiile, iar apusurile sunt lungi și violente. Aseară, la 11, încă era o lumină de-aia de scos vampirii din coșciuge.

Printre toate astea apare, din când în când, un sat. Maxim zece case, foarte mici, nu cred că au mai mult de două încăperi, din care sunt convinsă că multe nici nu mai sunt locuite, pentru că au crescut buruienile în jurul lor până la ferestre. Casele sunt din lemn, dar sunt ornate în culori tari: au obloanele ferestrelor albastre sau verzi, la fel și acoperișurile și gardurile.

Tot încerc să îmi imaginez viața unui om dintr-un sat de-ăsta, aflat la zeci de kilometri de orice altă formă de civilizație, conectat la lume doar printr-un drum forestier și o cale ferată unde, în satul lui, oprește un tren din zece. Și ăsta e sudul Siberiei – cred că nordul e și mai ciudat, și aproape că-mi doresc să se strice trenul pentru vreo 2-3 ore în dreptul unui cătun de aici, ca să pot coborî și să mă plimb puțin printre case. Mă mai gândesc și că în jurul așezărilor de pe linia asta ferată, Stalin și-a înșirat majoritatea gulagurilor. Cred că e plin de fantome pe-aici.

Trenul oprește doar în orașe. Care arată înfricoșător de familiar: aceleași blocuri, aceleași buticuri aceiași câini vagabonzi.

De data asta împărțim compartimentul cu doi turiști olandezi perfecți, înalți și blonzi, genul ăla de turiști profesioniști, care au plecat pentru câteva luni în lume, fără bilet de întoarcere, și arată de parcă doar ce-au jefuit un Decathlon: au rucsaci nou-nouți, pantofi de trekking, briceaguri multifuncționale, căni pliabile, biscuiți și supă la plic. Sunt căsătoriți și împreună de mult timp, mi-au povestit de călătoriile lor prin America de Sud. Se uită împreună la seriale pe telefon, cu două perechi de căști și un splitter. Scriu, din când în când, în câte un carnețel. Eu scriu din când în când la laptop. Ei sunt în poveștile mele, și probabil eu sunt în carnețelul lor.

Mă bucur că am spart călătoria asta în bucăți. Lipsa de intimitate și de dușuri e tolerabilă la început – după aia vrei să te dai jos la o haltă oarecare și să lași trenul să plece numai ca să stai cinci minute singur pe câmp și să-ți torni o găleată cu apă rece în cap.

Cineva mănâncă un castravete. Știu asta pentru că atunci când cineva mănâncă un castravete, miroase în tot vagonul.

Trenul mongol miroase a brânză de vaci, are tâmplărie de lemn și e decorat cu carpete și fețe de masă cu ciucurași aurii. Ne-am urcat în el azi-dimineață, pe o ceață combinată cu soare care te făcea să te simți ca-n Lord of the Rings.

Ne-am dat seama, când ne aranjam lucrurile în compartiment, că am început să devenim din ce în ce mai eficiente. Pentru prima dată în călătoria asta, nu avem nici prea multă mâncare, nici prea puțină. Toți rucsacii și-au găsit instant locul, n-am mai stat să ne gândim prea mult care bagaj intră unde. Ne-am făcut un ceai și ne-am uitat pe geam cum se ridică ceața.

Ziua de ieri, în Irkutsk, a fost complet stranie, ca multe din zilele noastre din Rusia. Ne-am trezit la 6, pe o ploaie torențială, pe care trebuia să prindem un autobuz către Baikal. La 8 ne-am culcat la loc. Rusia e sinistră oricum, din multe puncte de vedere, dar când plouă nici nu-ți vine să te uiți pe geam, pentru că vezi cele câteva sute de metri de noroi și bălți prin care trebuie să înoți ca să ajungi la o feliuță de asfalt. Dar e ok, pentru că au renovat o stradă din centrul orașului și au construit lângă ea un mall uriaș. Problem solved.

A fost cel mai greu somn pe care l-am avut în călătoria asta. Și cel mai straniu. Iar când ne-am trezit, ploaia se oprise și am avut o zi perfectă. Cumva, dacă le lași în pace, lucrurile se așază de la sine. Pentru un control freak ca mine, asta e una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat călătorind.

Mai târziu, în stația de autobuz, când poșteam cu maică-mea o gogoașă cu carne și una cu cartofi și ne amuzam gândindu-ne că împreună au gust de chiftele cu piure, un moșneag de vizavi s-a ridicat de pe scaun, a venit la noi, și ne-a întins la fiecare câte o bomboană de ciocolată. Separat, cum faci cu doi copii, ca să fie clar că e câte una pentru fiecare. Apoi o doamnă i-a făcut maică-mii cadou un magnet de frigider.

Asta e Rusia. E croitoreasa la care m-am dus aseară cu rucsacul rupt, i-am scris în Google Translate că plec a doua zi și mi-a arătat pe ceas, cu limba mica și limba mare, că mi-l repară în 15 minute. E provodnica, însoțitoarea de vagon, care aspiră holul trenului și face paturile călătorilor într-un fel care îți amintește de doamna învățătoare care a plecat cu elevii în excursie. Și, în același timp, e funcționara din gară care nici nu se uită la tine când îi ceri ajutorul, băiatul cu căruciorul de bagaje care îți cere 20 de euro pentru că ți-a împins rucsacul o sută de metri. Sau călugărița care a venit la mine în Moscova și mi-a spus, prin gesturi, și într-un fel aproape părintește, că e păcat să-mi vopsesc unghiile.

Și, printre toți ăștia, puștii rași în cap și plini de piercinguri, care stau lipiți pe vkontakte și urlau aseară în trocariciul cu care ne-am întors aseară de la lac: pohui!, și barul de hipsteri din Irkutsk în care am intrat accidental, că avea terasă (o raritate pe aici) și am mâncat shrimp sandwich, am băut Shiraz și am ascultat The XX. Imaginează-ți asta. Te duci în fundul Siberiei și asculți la cârciumă trupa aia pe care ai văzut-o acum doi ani la Summer Well.

Rusia e toți oamenii ăștia ciudați și de tot felul de etnii amestecate, oameni deopotrivă ursuzi și morocănoși, dar foarte calzi în același timp, într-un roller coaster care câteodată te dezorientează complet. E mult urât, dar prin urâtul ăla, căsuțele alea de lemn colorat din Siberia și de printre noroiul și blocurile sovietice din Irkutsk îți amintesc că poporul ăsta e cu mult mai mult decât clișeele pe care le învățăm (sau cel puțin le-a învățat generația mea) din povești și de la televizor.

În partea a doua a acestui jurnal vei putea citi despre călătoria mea în Mongolia și China.