Cum e viața când ești dealer de droguri pentru studenți

Viața de student e scumpă. Nu e ușor să cumperi 12 beri, să iei un Uber, să comanzi un gram de cox, să plătești intrarea în club, să iei un alt Uber și după aia să-ți cumperi fast food cu care să-ți dregi mahmureala, mai ales dacă faci asta trei nopți pe săptămână.

Așa am ajuns să le torn oamenilor halbe de bere, pentru că nu-mi mai permiteam să-mi satisfac nicio nevoie de bază. Dar cum nici jobul ăsta nu mă salva prea tare, am făcut următorul pas logic pentru un tânăr din clasa de mijloc: am devenit infractor.

E floare la ureche să devii un dealer de succes în studenție. Practic, nu trebuie decât să investești jumătate de oră ca să înveți să folosești dark web-ul, poștașul îți livrează un pachet și ești pregătit. Am început prin a le vinde doar prietenilor, dar în scurt timp m-am trezit cu telefoane și de la necunoscuți. Majoritatea studenților preferă să cumpere droguri de la un alt student decât să intre în mașina unui adult care are porecla Turbo.

Un studiu recent sugerează că aproximativ 56% dintre studenți iau droguri; mi se pare o estimare modestă. Cât am fost la facultate, pastilele, ketamina și benzodiazepinele erau mai căutate decât prezervativele și parolele de Netflix. Mereu testam produsele întâi și le dădeam clienților sfaturi despre dozaj, dar de multe ori s-a întâmplat să refuz să vând unor oameni care cumpărau prea des sau erau deja sparți.

Banii erau frumoși. De un Halloween am făcut șapte sute de lire; într-o vară am făcut patru mii. Am auzit că poți depune într-un cont orice sumă sub o mie de lire fără să te ia cineva la întrebări, așa că depuneam câte 990 de lire odată la câteva săptămâni. Acum că mă gândesc, eram cam prost, pentru că fiecare bancă are regulile ei și dacă s-ar fi uitat cineva la contul meu, sigur i-aș fi dat de bănuit.

Am terminat facultatea cu note bune, dar există foarte puține sfaturi pentru absolvenții care s-au obișnuit să fie bogați. Mulți dealeri studenți cred că o să încheie activitatea după ce termină facultatea, dar proprietarul nu îți pune pauză la plata chiriei până când îți găsești tu un job bun, iar salariul de început de la firma aia de recrutare e oribil, așa că singurul lucru logic pe care îl poți face e să continui să vinzi droguri.

„Problema e că atunci când te lași de trafic și începi un job normal te simți păcălit”, mi-a zis un prieten care a fost și el dealer. „Erai obișnuit să faci bani mulți cu un efort minim, iar acum trebuie să mergi la birou opt ore pe zi pentru un salariu de căcat. Te deprimi și simți nevoia să continui ca traficant, pentru că altfel ar fi un pas înapoi.”

Așadar, în loc să mă liniștesc, cum au făcut colegii mei, am început să îmi caut clienți.

În scurt timp, am primit apeluri de la numere mai puțin cunoscute și am observat că oamenii cu care mă întâlneam erau imprevizibili și aveau o relație problematică cu drogurile. Jobul începea să mă facă paranoic și mi-am dat seama de partea întunecată a acestui job.

„La facultate era mai ușor, cunoșteam studenții care luau de la mine, dar după a devenit dubios”, mi-a zis un alt prieten care a vândut droguri. „Am ajuns să primesc apeluri de la un tip care era o cauză pierdută. M-am întâlnit cu el și avea atâta pudră pe față că semăna cu o gheișă și avea dinții albaștri de la mestecat Valium toată ziua. Nu știu din ce motiv a avut impresia că am încercat să-l țepuiesc cu ceva și a început să îmi dea telefoane de amenințare, să-mi spună că mă omoară. A durat luni de zile să scap de el.”

Au mai trecut doi ani după facultate până am hotărât să termin cu traficul. Paranoia și stresul și sentimentul de neîmplinire și-au pus amprenta pe sănătatea mea mintală. Cum nu lucrasem nimic altceva, aveam CV-ul gol și a trebuit să o iau de la zero.

Studenția e aur pentru un dealer, dar are un termen de expirare. Trebuie să ieși din asta înainte să ajungi tu bărbatul ăla dubios care-și spune Turbo.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.