Am mers la psiholog după o despărțire și am trecut prin iad

Acum trei ani și jumătate, am început să ies cu două femei, cam în același timp: Sarah, iubita mea, și Laura, terapeuta mea. Eu și Sarah ne-am îndrăgostit foarte intens și rapid și ne-am mutat imediat împreună. În tot acest timp, Laura a fost alături de mine și mi-a tratat anxietatea și depresia.

În primii doi ani de relație, eu și Sarah am fost extraordinari de fericiți, cu excepția unor certuri minore. Asta m-a ajutat să mă deschid și mai mult în terapie, să mă conectez cu emoțiile mele și să înțeleg de unde provin.

Dar lucrurile au început să evolueze prost între noi după o vreme. Certurile au devenit mai frecvente și mai virulente; deja aveam atacuri de panică atunci când îi auzeam tocurile pe scări. Știam că ajunsesem într-un punct sensibil, în care va trebui ori să lucrăm din greu ca să funcționăm mai departe împreună, ori să renunțăm.

Am hotărât să mă mut. A fost groaznic.

A urmat ce vezi că se întâmplă în cântecele R&B și în sitcomuri: episoade de plâns din senin, uneori declanșate de locurile în care mergeam împreună cu Sarah. La magazin, aruncam în coș pieptul de pui și mă abțineam să nu iau și somonul care îi plăcea lui Sarah. Eu nu mănânc pește, dar îmi făcea mereu plăcere să gătesc pește pentru ea.

La o ședință recentă cu Laura, am avut una dintre cele mai nasoale căderi nervoase. Am izbucnit în plâns și am început să repet, incontrolabil, printre lacrimi: „Mi-e dor de ea! Mi-e foarte dor de ea!”

Cum Laura știa foarte bine că obișnuiesc să-mi ascund emoțiile, mi-a zis că această durere pe care am reușit s-o exprim în sfârșit, la 38 de ani, era rezultatul ședințelor noastre de terapie. M-a felicitat. „De fapt, pentru că acum ești mult mai conștient de emoțiile tale, cred că nu o plângi doar pe Sarah, ci pe toate fostele pe care le-ai pierdut vreodată.” Se pare că terapia mă ajutase să-mi deschid porțile emoționale, iar acum emoțiile curgeau afară din mine ca un fluviu.

Astfel de momente sunt paradoxale pentru oamenii care merg la terapie. Toți mergem la psiholog ca să găsim consolare, ca să ne simțim mai bine pe plan emoțional. Dar în timpul ședințelor, săpăm adânc în noi și intrăm în contact cu cele mai mari frici ale noastre, cu cele mai dificile traume și probleme de stimă de sine, ceea ce nu e deloc plăcut. E ca și cum ai pune sare pe rană.

„Oamenii sunt motivați să evite durerea. Iar dintre toate durerile, durerea emoțională e cea mai acută”, a zis Roger Moore, un psihoterapeut din Carolina de Nord.

Moore a zis că, în timp, oamenii dezvoltă strategii de a ignora durerea, ca să-i poată supraviețui. Dar o astfel de abordare nu e sănătoasă, pentru că așa ajungem să acumulăm o grămadă de disconfort care poate duce la diverse boli, atât fizice, cât și mintale.

De aceea, terapeuții încearcă să-i facă pe pacienți să se confrunte cu ce îi deranjează și îi doare.

„Un terapeut bun își scoate pacientul din zona de confort și știe că o face pentru binele lui, chiar dacă acesta o să sufere inițial”, a zis Noelle Lefforge, o psihoterapeută din Nevada.

Lefforge, care e director asistent al clinicii de sănătate mintală The PRACTICE din Las Vegas, își învață studenții să își abordeze pacienții „ca și cum i-ar ține cu picioarele deasupra focului, dar fără să-i ardă.”

Moore mi-a povestit că, de obicei, după ce clienții lui încep terapia, ideal ar fi să se simtă constant din ce în ce mai bine. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa. Uneori, înainte să înceapă să se simtă bine, au o mare cădere, stârnită de confruntarea cu propriile emoții.

Lui Moore i-a fost dificil să asiste la aceste căderi la începutul carierei sale. Își spunea mereu că trebuie să aibă empatie pentru pacienții lui, în timp ce, totuși, trebuia să se asigure că le etichetează corect sentimentele.

Terapeuta mea, Laura, mi-a zis că ședințele de terapie se aseamănă uneori cu vizitele la dentist: ai dureri mari și dai bani ca să simți niște dureri și mai mari.

Despărțirea de Sarah m-a umplut de tristețe, resentimente, regret, singurătate și toate celelalte emoții pe care le simți la sfârșitul unei relații de lungă durată, dar multiplicate de șapte ori, pentru fiecare altă relație din viața mea care nu a mers.

Nu mi-am permis niciodată să sufăr pentru toate despărțirile prin care am trecut. Îmi amintesc cât de mândru de mine m-am simțit că nu am plâns nici măcar o dată după ce am divorțat de soția mea. Credeam că îmi gestionez foarte bine emoțiile.

Au trecut nouă luni de la despărțirea de Sarah și încă mi-e greu. Nu mi-a fost deloc ușor să scriu acest articol și știu că mai am nevoie de multe ședințe de terapie ca să trec peste asta. Dar măcar știu sigur că terapia va da rezultate până la urmă. „Nu trăim cu adevărat decât atunci când ne permitem să simțim emoții, oricât de dureroase ar fi acestea”, mi-a zis Moore. „Nu putem fi fericiți până când n-am fost nefericiți, nu există sațietate fără foame și nici cald fără frig.”

Terapeuții le oferă pacienților un spațiu sigur în care aceștia își pot manifesta emoțiile dificile. Dar nu le pot promite că o să se simtă bine la ședințe. „Ca psiholog, scopul meu principal e să îi ajut pe pacienți să funcționeze mai bine. Jobul meu nu e să elimin suferința din existența lor, ci să-i ajut să funcționeze în ciuda obstacolelor pe care le întâmpină în viață”, a zis Lefforge.