Cât de absurdă este viața în estul Ucrainei, unde oamenii se urăsc degeaba

La începutul lui 2014, în Ucraina a avut loc Euromaidanul, adică revolta populației împotriva deciziei autorităților de a strânge relațiile cu Rusia și de a întoarce spatele UE, revoltă care a dus în cele din urmă la căderea guvernului și a președintelui. Mișcarea asta însă a supărat pe mulți, mai ales în partea de est a țării, acolo unde este granița cu Rusia. Și unde mulți localnici sunt rusofili.

Donbass este numele regiunii de la graniță unde, cu ajutorul Rusiei, a avut loc un veritabil război civil. Două dintre cele mai mari orașe din zonă, Donetsk și Luhansk, s-au autoproclamat republici populare, iar forțele ruse le-au dat destul nas și armament cât să aibă tupeu. Lucrurile au evoluat într-o unire a celor două republici într-o confederație, numită Novorusia, care însă a eșuat undeva prin 2015. În tot timpul ăsta, oamenii care trăiau în regiunea Donbass au fost învățați să se urască între ei și să se teamă.

Filmul Donbass este despre oamenii de acolo și despre cum se poate eradica și ultima fărâmă de umanitate într-un loc în care interesele celor de la putere primează în fața omului de rând. Totul în 13 tablouri, pictate în tușe groase de umor negru, în fața cărora nu știi dacă să râzi sau să plângi.

Dar n-ai nevoie neapărat să știi toată istoria regiunii Donbass și de ce e aceasta ca o căldare între doi poli care se bat cap în cap și strivesc tot ce e la mijloc. Ce trebuie să știi este că, așa cum se întâmplă și la noi, când se bat cei de sus, tot ce e jos e material de sacrificiu.

În Donbass ura e mână în mână cu neînțelegerea și sunt ambele alunecoase ca uleiul. Căldarea în care e regiunea este unsă pe toate părțile și pare imposibil să ieși din ea fără să te mânjești și tu. Pentru că știrile false sunt peste tot și unde nu sunt știri false, se lucrează la furia colectivă astfel, încât ea să se mențină la foc mare. Sună cunoscut?

Regizorul Serghei Loznitsa a făcut multe documentare, printre care și cel despre Maidan. În ciuda tuturor aparențelor, Donbass este un film de ficțiune. Este adevărat că regizorul s-a inspirat puternic din clipuri de pe youtube filmate de forțele separatiste în timpul războiului.

Donbass a fost însă filmat în Krivoy Rog, un oraș minier din sudul Ucrainei, iar la filmare au luat parte 30 de actori profesioniști (printre care și Valeriu Andriuță), 70 de actori neprofesioniști și două mii de localnici, pentru autenticitate, iar asta i-a ieșit din plin.

Donbass e un film despre o regiune fără mamă, fără tată și fără pic de dreptate, nu pentru că oameni n-ar ști ce e aia, dar unde sunt prea multe minciuni, adevărul devine extrem de greu de văzut. E sinistru Donbass pentru că îți aduce aminte, desigur, la scară mult mai mare, de tot ce se întâmplă și la noi.

Un tip corpolent și cu limbariță este adus acolo să gestioneze o situație de criză la o maternitate. Bărbatul intră într-o cameră ticsită de frigidere și cutii și începe să scoată - dintr-o parte brânză, din alta carne, sucuri, apă, medicamente, lapte praf - kilograme de lucruri necesare bunul mers al unui spital, care erau însă adunate într-un birou de director lacom, păstrate pentru uz propriu.

Se dă pe față mânăria, se prezintă scuze și asigurări că acolo sus nu se știa despre furt, că doar interesul mamelor și al copiilor primează și că așa ceva nu se va mai întâmpla. Apoi directorul cu pricina este scos pe ușa din dos și dus spre următorul loc de muncă. Totul sub supravegherea atentă a statului, care stat în Donbass este vag și autoproclamat. Sună cunoscut?

Conversația se petrece la sediul guvernului regional din Donbass, unde un înalt funcționar (al cărui titlu nici nu contează) ascultă răbdător poveștile unei delegații de cucernici care au adus spre folos public niște moaște și vreo două icoane, pe care au de gând să le pună la dispoziția soldaților întru curățare de suflet și înalt respect general. Cer în schimb cazare și trei mercedesuri în care să transporte moaștele. Cererea le este parțial aprobată și este practic singura interacțiune reușită dintre oameni obișnuiți și conducători. Când vine vorba de religie și promisiuni goale, totul e permis. Sună cunoscut?

Relocarea forțată a unei mașini furate, de la proprietar la stat, se face pe față și fără nicio jenă, fix în sediul poliției. Lucrurile se petrec așa: proprietarul este anunțat că i-a fost găsită mașina și vine să o recupereze. La locul faptei i se palmează actele și este dus într-un birou, unde i se pune în față o declarație. Este îndemnat să o semneze spre binele poporului, dar mai ales al lui. Când acesta refuză, se plusează serios și, într-un final, acesta rămâne și fără mașină și cu o sumă de bani de dat în schimbul unei libertăți care, la momentul ăla în film, nici măcar nu e clar cui și la ce mai servește.

Sau varianta hardcore a lui „Faceți poză cu Vasilică”. Doi soldați traversează o stradă cu un al treilea, bătut, cu mâinile legate la spate și o pancartă agățată de piept care anunță că e fascist. Nelegiuitul este atașat de un stâlp și lăsat în voia mulțimii. Se știe că una dintre cheile menținerii unei stări de ură și îndârjire este ca din când în când să dai poporului un vinovat, în carne și oase, pe spatele căruia să-și poată vărsa furiile. Asta sună cunoscut pentru că e scoasă direct din Biblie.

De altfel, Donbass începe și se termină ca Jesus Christ Superstar, cu o trupă de actori. În muzicalul despre viața lui Iisus actorii vin cu autocarul, se dau jos, se îmbracă în costume și încep treaba. Filmul se termină cu aceiași actori care își strâng lucrurile, se urcă înapoi în autocar și pleacă. Doar cel care l-a jucat pe Iuda rămâne atârnat în pom. Donbass lasă mult mai multe victime în urmă, dar rezultatul e similar. Le crezi pe amândouă, deși ambele sunt convenții. Donbassul lui Loznitsa este Jesus Christ Superstar întors pe dos, fără Iisus și fără izbăvire. Filmul intră vineri în cinematografe și merită văzut.