Lupta interioară a unei balerine în corp de bărbat

Familia Larei s-a mutat într-un oraș nou ca ea să poată urma cursurile celei mai bune școli de balet din țară. Profesorii îi spun că este talentată, asta se vede cu ochiul liber. Dar o atenționează că îi va fi mai greu decât celorlalte studente, pentru că ea nu a dansat pe poante până acum, iar picioarele ei nu sunt obișnuite cu efortul ăsta. În mod normal, balerinii profesioniști se antrenează de la 12 ani pe poante, mai întâi cu exerciții ușoare, apoi din ce în ce mai grele, pentru a-și forma musculatura. Acum Lara are 16 ani și picioarele ei vor trebui să se fortifice din mers, la nivel avansat.

„Ești bine?”, o întreabă tatăl ei de ori câte ori are ocazia. Răspunsul, da, vine natural, însoțit de un zâmbet cald. Doar că Lara nu este bine, chiar deloc. Adică, da, face ceea ce își dorește, muncește din greu pentru asta, iar efortul îi este recunoscut și încurajat, dar tot are frici și nesiguranțe și întrebări pe care nu are curajul să le pună și rușini de care nu poate scăpa.

Peste toate astea vine și faptul că Lara este un adolescent transsexual, adică o fată născută în corp de băiat, care trece prin tratament cu hormoni în vederea pregătirii pentru operația de schimbare de sex, pe care tânăra o așteaptă ca pe Crăciun. Totul se petrece sub supervizarea atentă a tatălui, a terapeutului și a unei echipe de medici care știu ce fac. Lara este deci în siguranță, acceptată de oamenii din jurul ei, iubită, respectată și încurajată să facă ceea ce își dorește.

Cu toate astea, fetei îi este extrem de greu și aici filmul ăsta face ce nu reușesc zeci de pelicule cu problematică similară: arată într-un mod calm, fără să te simți pălmuit de imagine întru trezire și acceptare, ce se întâmplă în sufletul unui copil care s-a născut diferit de ceea ce majoritatea numește normalitate.

Lara chiar este o fată. Una încăpățânată, fără pic de răbdare, care vrea să le facă pe toate, personal și profesional, și vrea să le facă ACUM. Iar asta o dărâmă până la urmă și o duce în punctul final, care nu va fi pe placul tuturor, dar o înscrie perfect în categoria de adolescentă apucată, care ia cea mai la îndemână rezolvare și o aplică, pe cont propriu, pe risc propriu.

Balerina este un film de debut inspirat dintr-o întâmplare reală. Actorul care o interpretează pe Lara se numește Victor Polster și este o adevărată minune că a apărut, la finalul unui casting la care au participat peste două sute de tineri. Lara e frumoasă ca o pictură renascentistă, iar filmul este, datorită baletului extrem de prezent în cadru, de-o delicatețe care pusă pe atmosfera de normalitate din fundal dă o senzație de basm. Asta până la final.

După generic, te gândești cât e Balerina despre parenting și cât despre individualism, independență, inconștiență? Cum faci atunci când, chiar dacă toate abordările sunt corecte, ca la carte și bine intenționate, persoana în chestiune tot suferă, tot se ascunde? Singura concluzie clară e că suntem îndeajuns de complecși și chinuiți de propriile noastre taifunuri interioare încât presiunea de afară vine fix ca un chin gratuit.

E așa un echilibru delicat acolo și așa greu de menținut, încât ura și homofobia, transfobia toate fobiile din lume, nu fac decât să îl șubrezească și mai tare. Și de aici lucrurile degenerează. Deci, dacă stai și încerci să înțelegi ce e în sufletul unui copil cu problema asta, poate te cumințești și alegi să-ți ții părerile, glumele, sugestiile și comentariile pentru tine.

„Noi plecăm de la principiul ca homofobia nu este imposibil de deconstruit și acest - să-i zicem idealism -, ne ajută în discutiile cu familiile”, a spus Alexia Scappaticci, coordonatoarea centrului Refuge, de consiliere și adăpost pentru persoane LGBT din Elveția, specializată pe persoane trans, care în prezent lucrează cu 60 astfel de persoane. Eram la Geneva, la festivalul de film independent Black Movie, iar discuția fusese organizată în jurul filmului Câteva conversații despre o fată foarte înaltă (2018, de Bogdan Theodor Olteanu) și încă trei filme cu problematici similare. Dezbaterea a pendulat între importanța filmului ca mediu de conștientizare și unealtă împotriva homofobiei și cum fiecare metodă de lucru trebuie adaptată regulilor și modelului societății în care persoana respectivă trăiește.

„Pentru persoanele trans este complicat. Când se decid să facă tranziția, invizibilitatea devine imposibilă. Nu mai au cum să se ascundă. Așa că parcursul lor trebuie urmărit, au nevoie să fie acompaniați la toate nivelurile: medical, administrativ, școlar, familial”, spunea ea. Cei de la centrul Refuge merg des în școli, unde țin discuții cu clasele de elevi. Pornesc cu o introducere despre ce înseamnă discriminare și homofobie și faptul că sunt interzise. „Este important ca copilul să audă că instituția la care învață interzice homofobia.” Apoi copiii sunt lăsați să dialogheze între ei pe aceste subiecte. Se vede în felul asta că refuzul și rezistența la un anumit subiect nu vin doar din afară - de la părinți, profesori - ci există în ei. Se lucrează pe discuțiile astea, se desfac enunțurile în bucăți, se reanalizează, se reformulează. „Ajută?”, s-a auzit întrebarea. „Nu strică”, a venit răspunsul. „La urma urmei, orice schimbare pornește de la mic la mare.”

Există un sitcom, The Good Place, care se întâmplă în Iad. Nimeni nu mai ajunge în Rai de sute de ani, pentru că viața s-a complicat în așa hal, încât e imposibil să o dai pe plus.

Balerina are ceva din concluzia asta: viața e grea, nene, pentru toată lumea. Nu există un sertar de răspunsuri corecte și rezolvări pe care să le aplici lejer oricărei situații. Toți trăim, de fapt, pe încercatelea și facem ce știm mai bine în contextul dat. E valabil și pentru adolescentul obișnuit și pentru cel născut cu probleme care îl marginalizează din start, și pentru părintele care vrea să facă ce e mai bine pentru copilul lui, și pentru terapeutul care încearcă să-și înțeleagă pacientul.

Balerina intră în cinematografe pe 15 februarie și este distribuit de Vodoo Films.