De ce majoritatea românilor le dau cu flit femeilor care vorbesc despre abuzurile sexuale

La Premiile Gopo de luna asta s-au celebrat 20 de ani de la lansarea filmului Filantropica. Cu această ocazie, actrița Viorica Vodă a vorbit pe scenă despre un subiect tabu pentru lumea filmului și teatrului din România: hărțuirea sexuală. A povestit că a făcut terapie mulți ani din cauza asta și a spus, cu o ironie amară, că a jucat atât de credibil în Filantropica, încât mulți directori și regizori au confundat-o cu personajul.

Din păcate, foștii ei colegi au transformat momentul de sinceritate într-un cringefest – se vede cum toată lumea vrea să-i taie macaroana și să treacă cât mai repede peste asta.

Ascunderea gunoiului sub preș e un sport național la noi. Mai ales când e vreo mare gală de decernare de premii, iar lumea vrea voie bună și poze de pus pe internet. Doar n-ar lăsa o problemă sistemică, ca harțuirea sexuală, să strice seara, nu?

Cât despre contra reacții și penibil, a doua zi după gală, Mircea Diaconu a ieșit public cu o inepție: „Vorbim de hărțuire din clipa în care la Hollywood a fost un succes mondial. Totul a plecat de acolo. Eu știam că asta se numește bârfă de culise, amantlâc, inclus fenomenului teatral. S-au scris cărți despre primadone care făceau carieră în felul acesta”. Practic, în ochii lui, Viorica Vodă era o femeie frustrată care nu voia altceva decât atenție. Misoginie? Zici? 

Episodul de la Gopo a fost încă o reamintire că abuzurile au loc în continuare și trebuie aduse la lumină, dar și o altă ocazie ca unii să pozeze în victimele corectitudinii politice. Întrebarea este ce se schimbă și cu ce rămânem?

Deși fenomenul hărțuirii este omniprezent și au mai existat astfel de mărturii, odată cu valul #MeToo poți spune că gheața a fost spartă și încă plesnește. În ultimii ani, tot mai multe femei au vorbit public despre hărțuirea sexuală, însă inerția societății românești a pus de fiecare dată piedici care să descurajeze lupta femeilor pentru siguranță.

Așa a fost exemplul Anei Maria Mocanu, fostă asistentă TV la emisiunea lui Dan Capatos, care a povestit cum un coleg de liceu a încercat să o violeze. Reacția lui Mihai Bendeac a fost să se hlizească pe YouTube și să insinueze că Ana e prostituată, deci ar trebui să fie okay cu o tentativă de viol. 

Ceva mai târziu, când Acces Direct se amuza pe seama cuplului Vulpița și Viorel, o co-prezentatoare a emisiunii, Emily Burghelea, a încercat să reclame violența la care era supusă Veronica Stegaru (adică „Vulpița”). Realizatorii emisiunii „s-au făcut că plouă”, Burghelea a făcut un clip în care a vorbit public despre caz, și-a dat demisia, după care tot ea a fost acuzată de moderatoarea Acces Direct, Mirela Vaida, că nu a acționat deontologic, pardon de expresie. 

Bine, nu că asta ar fi primul derapaj al emisiunii. Ramona, o altă femeie care a fost în platoul Acces Direct, a povestit despre cum soțul, prezent și el în emisiune, a agresat-o și amenințat-o că o va ucide. Emisiunea de scandal le-a exploatat drama, ba chiar le-au numit povestea „Dragoste cu năbădăi”. În platou au discutat despre cum, uneori, dragostea vine și cu violență, de parcă asta e ceva natural, ce ar trebui acceptat. La câteva luni de la prezența ei în studio, soțul a ucis-o și pe ea și pe copilul ei din altă căsătorie.

În plus, e terifiant să citești secțiunea de comentarii a articolelor care au vorbit despre partenerii abuzivi ai Biancăi Drăgușanu. E greu de imaginat cum poți justifica niște acte de violență atroce, ba chiar să te și amuzi pe seama asta.

Experiența femeilor agresate e fie minimizată, fie ridiculizată, iar asta nu se limitează doar la vocile din mass-media sau diverși internauți care simt nevoia să comenteze pe social media. Justiția găsește circumstanțe atenuante pedofililor pentru că fete de 11 ani sau 12 ani erau îmbrăcate sumar sau chiar încadrează violul unei fete de 11 ai ca act sexual consimțit. Iar dacă până și victimele minore sunt blamate pentru „fusta prea scurtă”, nu e greu de dedus că nici la adulți nu arată situația mai bine. Sigur, a fost și cazul youtuberului Colo, reținut pentru instigare la viol și alte tipuri de violențe împotriva minorelor – dar asta e excepția, nu regula după care funcționează justiția. 

După Gopo mai multe actrițe au ieșit în față și au povestit experiențe similare – Ioana Bugarin, Monia Pricopi și Natalia Ester sunt doar câteva exemple. Deși e clar că abuzurile sunt prezente încă din studenție, rectorul UNATC pare să nu fie conștient și a declarat într-un interviu pentru Cultura la Dubă că ei nu s-au gândit să scrie în Codul de Etică că relațiile sexuale profesor-student sunt interzise. 

Însă asta este doar o parte a reacțiilor, reversul monedei e și mai rău. Culmea, deși a jucat rolul principal în Filantropica, Mircea Diaconu e în complet alt film acum. El a declarat că astea sunt doar bârfe de culise, „amantlâcuri”, care-s incluse profesiei, în niciun caz hărțuire. După părerea lui hărțuirea a fost „inventată” la Hollywood odată cu #metoo și totul e o manipulare. Aparent, Diaconu n-a auzit de Harvey Weinstein și condamnarea lui la 23 de ani de închisoare pentru asemenea „amantlâcuri”.

Ca să înțeleg amploarea subiectului și ce-i cu reacțiile astea, am vorbit cu Adela Alexandru, cercetătoare pentru Centrul FILIA. „Hărțuirea sexuală este în continuare un comportament tabu în societatea noastră. De aceea când o persoană alege să vorbească, fie imediat, fie la ceva timp după pentru că are nevoie să proceseze ceea ce i s-a întâmplat, este luată în derâdere, povestea îi e fie ridiculizată, fie minimizată”, spune Adela. Reacțiile lui Mircea Diaconu sau Bendeac sunt din aceeași troacă. 

Iar astea sunt doar o parte din arsenalul de arme de descurajare și discreditare folosite împotriva a celor care vorbească public. Altul e blamarea victimei: „atunci când cineva vorbește despre experiența trăită, se pune vina tot pe umerii acelei persoane. Că avea fusta prea scurtă, că l-a ademenit cumva, că oricum nu era ea ușă de biserică și așa mai departe”. Ceea ce face gestul actriței cu atât mai curajos, pentru că știa dinainte la ce să aștepte și că un astfel de gest putea să-i afecteze cariera. 

„Ce mi-a rămas mie în minte din ce spune Viorica Vodă este că identitatea ei s-a confundat cu cea a personajului”, subliniază Adela. „Asta e o nuanță importantă pentru că, nu de puține ori, oamenii ajung să interpreteze niște lucruri prin care să aibă o scuză pentru comportamentul lor. Să fie clar: indiferent cum și unde se întâmplă, de hărțuirea sexuală este responsabilă doar persoana care hărțuiește.”

Trăim într-o societate care normalizează violența. Inclusiv prin lucrurile de zi cu zi, glume, gesturi sau cuvinte pe care alegem să le folosim. „Asta se observă și mai clar când ne punem o lentilă sensibilă la gen și ne uităm la raporturile de putere și cum se manifestă ele. Hărțuirea sexuală e o formă de violență pe spectrul violenței”, continuă Adela. 

Poate te gândești că ar fi de așteptat să existe o solidaritate mai mare – atunci de ce actrița Mara Nicolescu, care a vorbit imediat după Viorica Vodă, a ales să se distanțeze de ea? „Este ceea ce numim sexism internalizat”, îmi explică Adela. „Încă de la vârste foarte fragede ni se insuflă diverse stereotipuri în familie, la școală și așa mai departe. Suntem în așa fel socializați încât odată ajunși adulți perpetuăm acest comportament. De aceea, Mara Nicolescu a acționat cum a făcut-o: a spus că totul a fost de fapt minunat și i-a invalidat astfel experiența Vioricăi Vodă”.

Modul ăsta de a vedea lumea vine din niște roluri de gen înrădăcinate adânc în gândirea și comportamentul nostru, iar asta face hărțuirea un subiect greu de abordat public, cu atât mai mult pe scenă, în timp ce ești și filmată. „Mi se pare empowering gestul Vioricăi de a vorbi despre experiența ei. Știa care vor fi urmările, că nu va fi ușor, dar că așa va putea inspira și altor persoane curajul să vorbească”, spune Adela. Dar este asta destul pentru a schimba lucrurile?

Dacă ar fi să-ți imaginezi declarația Vioricăi Vodă acum 20 sau chiar zece ani, e lesne de înțeles că reacțiile ar fi fost și mai nasoale. De bine, de rău, lucrurile s-au îmbunătățit, chiar dacă mai puțin decât ne-am fi dorit, fiindcă #MeToo a accelerat procesul la nivel global. Totuși, într-un mod inegal.

Din discuția pe care am avut-o cu cercetătoarea Centrului FILIA, discrepanțele dintre rural și urban sau cele intergeneraționale, rămân destul de mari. Și, deși poți să mai găsești ici și colo oameni din instituții tot mai deschiși, la nivel macro, statul român nu s-a prea schimbat. Da, e adevărat că a aderat la anumite tratate internaționale și a adoptat câteva legi, dar legea e relevantă cu o metodologie și un cadru care să o facă clară și ușor de aplicat. Altfel, Kafka știm prea bine. 

Ori noi trăim într-o țară în care adesea poliția nu crede victima, ba chiar o mai și ia peste picior de față cu agresorul sau o face „nebună“, „emoțională“ sau „isterică”, așa că e de așteptat ca multe din cazurile de hărțuire – probabil cele mai multe – să nu fie raportate. Fie din cauză că persoanele nu au încredere, pe bună dreptate, că vor fi ajutate de instituțiile statului, fie pentru că nu au educația necesară să conștientizeze ce li se întâmplă. Ăsta e încă un motiv esențial pentru introducerea educației sexuale în școli.

Iar asta nu e tot. Odată ce mișcarea de conștientizare și combatere a hărțuirii a mai prins avânt au apărut și contra reacțiile. „Backlash-ul în fața ideologiei de gen se resimte în multe feluri și e alimentat prin diverse căi și resurse”, îmi spune Adela. Poate pentru tine ideea că nimeni nu ar trebui să se teamă de hărțuire și alte agresiuni e o chestie de bun-simț și de la sine evidentă. Doar că și asta intră în malaxorul luptei ideologice ajunsă și la noi. 

Referendumul din 2018, militarea pentru interzicerea avortului sau opoziția împotriva introducerii educației sexuale în școli, toate fac parte din lupta împotriva unei așa-zise conspirații sexo-marxiste de a ne distruge „ființa națională” și a ne îndoctrina copiii. Știi discursul, nu-l mai reiau, doar că ce-i de făcut acum, când e tot mai aproape de mainstream? 

„Ce putem face noi, ca organizații din societatea civilă, este să fim în gardă tot timpul. Noi încercăm să creștem gradul de conștientizare și avem deja tot mai mulți parteneri pentru asta”, spune Adela. Se referă aici la un proiect ambițios al Centrului FILIA început anul acesta în parteneriat cu ANOSR prin care vor să combată fenomenul hărțuirii sexuale din universitățile românești. Ca în multe cazuri, societatea civilă și opinia publică pare că se mișcă mai repede decât statul în direcția asta. Ceea ce e mai bine decât nimic, așa că depinde și de noi în ce scenariu o să intre în România și dacă vom importa politici ca cea a lui Orban din Ungaria sau viziuni similare cu cele din Polonia.