Am copilărit lângă clanurile mafiote din Galați și am înțeles că există cu acordul autorităților

„Clanurile mafiote” din București au revenit în atenția publică, odată cu omorârea și înmormântarea lui Emi Pian, șeful unei grupări infracționale extrem de cunoscute. Interesul publicului a fost enorm, mai toate televiziunile si site-urile de știri au acordat spații largi evenimentului care a condus la moartea sa, dar și zilelor de priveghi și înmormântării. Voit sau nu, accentul a fost pus pe latura etnică - pe muzica cântată la priveghi de marile vedete ale manelelor precum și pe opulența evenimentului.

Dar rețeta asta a clanurilor de succes este mult mai des întâlnită în România decât ți-ar plăcea să crezi. Încă de când eram copil, părinții mi-au prezentat „meseriile” pe care unii dintre vecinii noștri le aveau: unii erau muncitori în combinatul siderurgic de la Galați, alții lucrau în șantierul naval, unii prin instituțiile primăriei și foarte mulți alții în diverse zone de servicii. Undeva, în capătul străzii, erau și câteva familii de „ciorditori”, adică oameni care trăiau din micile potlogării pe care le făceau. Părinții mi-au prezentat toate acestea ca să-mi ofere un scop în viață și să mă facă să înțeleg că a fi „ciorditor” nu e pentru mine.    

Așa cum era de așteptat, „ciorditorii” aveau mari probleme cu legea. Destul de des, mașinile Miliției erau în fața caselor lor, motiv pentru care mai tot cartierul îi trata cu indiferență și îi marginaliza la toate evenimentele comunitare: nu erau chemați la pomeni, nunți sau botezuri, nu primeau sprijin din partea comunității de niciun fel și noi, cei mici, eram învățați să nu ne jucăm cu copiii lor. 

Acest lucru se vedea și în școală, unde copiii lor nu erau din nicio gașcă, ba chiar erau ținta miștourilor de multe ori. Singurul loc unde interacționam era terenul de fotbal din Parcul Libertății și asta doar pentru că descoperisem că unii dintre ei jucau foarte bine, ceea ce, în ciuda avertismentelor părinților noștri, îi transforma, doar pentru câteva ore, în „ai noștri”.   

Faptul că parte dintre ei vindeau țigări, gumă și blugi în zona marilor hoteluri din Galați le-a adus o tonă de contacte în lumea bună a orașului. Lumea din cartier a început să-i numească „bișnițari” și să spună că, pentru a-și putea face noua meserie, erau „turnători” la Miliție. Cum mai toți din cartier care munceau în fabricile orașului veneau acasă cu diverse materiale de la muncă și considerau că „se descurcă”, nu fură, teama de a interacționa cu ei și a fi dați pe mâna Miliției a crescut. Noi, copiii, transformați deja în adolescenți, am ignorat sfaturile părinților și ne-am împrietenit cu o parte dintre ei. 

De prin ‘88, au început să aducă toate nebuniile din Iugoslavia. Aparatura electronică, blugi, vegeta și alte asemenea lucruri pe care le găseai doar la ei. Asta le-a deschis drumul către câștigarea celor care până mai ieri îi evitau. Lumea a început să le vorbească frumos, iar ei au răspuns cu zâmbete și bună vecinătate. Miliția „tolera” afacerea lor și totul părea normal.

După ‘90, o parte dintre ei a început să facă foarte mulți bani din împrumuturile pe care le dădeau jucătorilor de barbut sau pocker din oraș. Se spune că jucătorii (oameni de afaceri, politicieni, polițiști și diverși aventurieri care făceau sute de mii de mărci în Germania) se adunau într-unul din cinematografele din oraș și jucau pe sume astronomice pentru acea perioadă. Ei organizau jocul și, pe lângă comisionul din suma totală care era în joc, acționau și ca o bancă care oferea împrumuturi pe termen foarte scurt jucătorilor. 

Adică, pentru un împrumut de zece mii de mărci cereau cinci mii dobândă și trebuia rambursat în 48 de ore. Jucătorul, care vedea că în joc erau de zece ori mai mulți bani, fiind sigur că norocul e de partea lui și că va câștiga, considera că dobânda de cinci mii de mărci era acceptabilă. „Banca” nu pierdea niciodată, pentru că fie încasau suma integrală cu tot cu dobândă, fie rămâneau cu mașinile, casele sau lucrurile de mare valoare pe care jucătorul le lasa garanție. Nu puține erau poveștile în care unii jucători își lăsau chiar nevestele amanet până rambursau sumele restante.

Pentru unii clienți, cum ar fi procurori, polițiști și înalți politicieni, „bancherii” ofereau tratament preferențial: „banca” fie renunța la dobândă, fie le ștergea datoria. Aceste acțiuni le asigurau protecția necesară unei astfel de afaceri și își puteau vedea nestingheriți de treaba lor în continuare. În plus, relațiile dintre ei erau văzute ca prietenie verificată „la greu”, adică în perioadele dificile.

Oamenii importanți ai orașului au început să participe la evenimentele de familie organizate de ei și foștii „ciorditori” erau văzuți ca parte din lumea bună, chiar dacă „afacerile” lor s-au dezvoltat și în alte zone de trafic și crimă organizată.

Curțile caselor lor erau pline de mașinile foarte scumpe ale celor care nu au putut rambursa împrumuturile de la jocurile de noroc la care au luat parte. În urma unor sesizări făcute de diverși oameni, Poliția a venit si le-a recomandat să-și facă un gard mai mare prin care să nu se mai vadă din stradă, ceea ce „bancherii” noștri au făcut. Eu nu am înțeles de ce se întâmplă asta, însă tata mi-a spus că, în acea lume, „corb la corb nu-și scoate ochii!”.

Cu banii pe care i-au strâns de-a lungul anilor, au construit blocuri, și-au deschis depozite de materiale de construcții și firme de pază și protecție, au intrat în afaceri cu retrocedări de terenuri, au susținut evenimentele caritabile organizate de mari politicieni și de biserică, ba chiar au ctitorit lăcașe de cult. De fiecare Crăciun și Paște ofereau pachete de mâncare oamenilor în nevoie din cartier și evenimentele lor private erau guvernate de lux și de cei mai scumpi artiști. Mai toți cei din oraș se uitau la ei cu respect și admirație.

Peste ani, o parte dintre ei sau dintre oamenii lor au fost aleși consilieri locali, primari sau parlamentari. În schimbul susținerii oferite, au primit protecție și „consultanță” în afaceri și au devenit „respectabili”, ba chiar modele pentru actuali copii din cartier.

Mă întreb și azi: ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă legea ar fi fost aplicată de autorități? Și cum am ajuns să transformăm „corbii” în vulturi? 

Și nu, „ciorditorii” de la mine din cartier nu erau doar romi.

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.