Prin ce trec oamenii care demască ilegalitățile din instituțiile în care lucrează

Am stat de vorbă cu Gianina Cărbunariu, regizoarea a cărei piesă de teatru, „Oameni obișnuiți", își propune să arate presiunile la care sunt supuși cei ce decid să devină avertizori de integritate. Spectacolul a avut premiera la Teatrul „Radu Stanca" din Sibiu.

Gianina a documentat opt cazuri de corupție demascate de whistlebloweri din Anglia, Italia și România și a înțeles de ce acest fenomen prinde atât de greu în țările UE.

VICE: De ce ai ales tema avertizorilor pentru o piesă de teatru? E o temă de nișă, necunoscută publicului.
Gianina Cărbunariu: Nu e cunoscută publicului larg, dar există destule cazuri, iar în ultimii ani a devenit o temă destul de vizibilă în toată Europa. Atunci când am decis să încep documentarea, adică în toamna lui 2014, încă nu apăruse cazul din CNADNR, dar citisem în presa britanică despre avertizori. Ce mi s-a părut interesant în toată povestea asta e poziția unor oameni obișnuiți care, printr-un gest, ajung să-și schimbe total destinul și e un gest normal, nu-s niște supermeni, n-au făcut niște acte de vitejie extraordinară. Pur și simplu au acționat normal, adică au adus la cunoștința șefilor direcți anumite nereguli sau abuzuri din mediul lor de lucru, de cele mai multe ori lucruri care puteau fi corectate.

Apoi, Teatrul „Radu Stanca" din Sibiu a participat la un proiect internațional (BeSpectative), așa că am fost invitată și eu să vin cu niște propuneri. M-am gândit la tema asta, pentru că era, într-adevăr, o oportunitate să îmi fac documentarea în mai multe țări. În Anglia și Italia, de exemplu, am avut teatre partenere care m-au ajutat să intru în legătură cu avertizori sau experți în whistleblowing.

Câte cazuri ai documentat în Anglia?
În Anglia, trei. Am avut mai multe contacte, dar nu au fost bani ca să stau o perioadă mai lungă. Pe de altă parte, îmi pare bine, pentru că m-aș fi simțit foarte nasol să fi vorbit cu niște oameni, iar poveștile lor să nu fi apărut în spectacol. Evident, povestea fiecărui avertizor în parte e importantă, însă începi să înțelegi fenomenul doar atunci când vezi cum se întâmplă lucruri similare dincolo de țară, de mediul de lucru, de vîrstă, de contextul legislativ. Am ales opt cazuri, dar am citit, în schimb, tot felul de materiale pe acest subiect. Unii avertizori britanici, majoritatea din sănătate, chiar au scris cărți despre experiențele lor, așa că am încercat să citesc cam tot ce am găsit pe acest subiect.

Din ce ai citit, cum reacționează instituțiile sau companiile vizate?
Foarte brutal. Oamenii ăștia, în primă fază, se adresează șefului. Sunt niște probleme din interior care au și soluție, culmea. Iar următorul pas, surprinzător pentru avertizori, e că instituția se întoarce împotriva lor.

Din moment ce ei sesisează acte de corupție sau imorale..
Dar nu sunt numai chestii de corupție. Și asta e important de reținut: sunt cazuri în care siguranța oamenilor obișnuiți este în pericol. În Anglia, am avut cazul unei tipe care reclama faptul că pacienții cu demență sunt prost îngrijiți de către angajați, erau chiar situații dramatice. Acei pacienți bolnavi nu puteau să se apere singuri, să spună că erau abuzați, era nevoie de cineva care lucra acolo și care putea să vadă și să înțeleagă ce se întîmplă. Acea îngrijitoare, susținută de încă șase colegi care observaseră aceleași lucruri, a reclamat situația managerului, așteptând ca el să ia măsuri. Nu s-a întâmplat asta. În loc să ia măsuri, compania s-a alarmat că îi va fi șifonată imaginea. E o chestie care apare mereu: imaginea instituției.

Imaginea instituției?
Da. „Ați atacat imaginea instituției" - o să auzi chestia asta de la fiecare avertizor cu care stai de vorbă. Și atunci avem o problemă serioasă, dacă o instituție/companie privată începe să pună profitul și imaginea mai presus de viața unui om.

Ai reușit să le creionezi un profil oamenilor cu care ai stat de vorbă?
Din cei opt, dacă ar fi să fac un profil, ar fi cam așa: sunt, în general, oameni care au ajuns la un nivel în carieră, cunosc bine sistemul, știu ce e greșit și ce nu, le pasă de ce se întâmplă. Culmea, ei sunt de partea instituției, ei ar vrea ca instituția să meargă. Sunt oameni altruiști, nu se gândesc foarte mult la ei și au valori morale foarte clare. Pentru teatru, nu sunt cele mai bune personaje. Sunt inflexibili, nu ai twist de personaj, n-ai evoluția personjului… aparent, sunt genul de personaj neprofitabil teatral. Pe mine m-a interesat, dincolo de fiecare poveste în parte, un mecanism care funcționează peste tot la fel: de la presiuni asupra colegilor, gen „vă dăm afară dacă vă luați după nebuna/nebunul care s-a apucat să facă sesizări", la restructurări de posturi prin care îi dau afară pe oamenii incomozi, la încercări de discreditare a avertizorilor, la apelul la „regulamentul de ordine interioară", la concedieri, penalizări, sancțiuni etc. Sunt presiuni foarte mari și nu toată lumea poate să reziste.

Nu ți-a fost teamă că abordezi o temă de nișă, iar publicul să nu fie interesat despre un fenomen pe care nu-l prea cunoaște?
Nu m-am prea gândit la asta, pentru că mă gândeam la o temă care mă interesa pe mine personal. Mi se întâmplă să mă intereseze o sută de teme și una să devină spectacol. În timp ce-mi căutam avetizorii în Anglia, a început scandalul cu CNADNR-ul și mi-am dat seama că nu o să fiu o ciudată. Povestea lor e publică și e o temă de interes public.

Ai fost nevoită să cauți avertizori din mai multe țări UE?
Proiectul putea fi cum voiam eu, puteam să pornesc și de la un text clasic dacă asta ar fi fost alegerea mea, doar că eu am profitat de logistica asta. La un moment dat lucrurile se leagă și se leagă global. Apropo de bigger frame, în UE sunt doar vreo patru state care au lege pentru avertizori, restul nu au… Anglia are o lege destul de disputată de avertizorii de acolo, nu sunt foarte încântați de ea, nu îi ajută foarte tare. În schimb, în Italia nu există nicio lege pe zona asta. Există alte legi la care pot apela, dar mi s-a părut că sunt supuși la presiuni mai mari în mediul de lucru față de cei din Anglia sau din România.

Cum li se schimbă viață, după ce decid să facă pasul public?
Înainte să facă acel pas, intră într-o perioadă de hărțuire din partea colegilor. Și aia e perioada cea mai dură.

Asta ai și încercat să transmiți în piesă?
Poveștile acestea de hărțuire la locul de muncă ajung să fie horror. Unii au fost intimidați, loviți, luați la mișto. Scena din piesă în care colegii spun că tipul miroase a rahat e reală.

Și ce făceau oamenii ăștia, își dădeau demisia?
Mulți nu și-au dat demisia, pentru că ei consideră că locul lor e acolo și al altora nu e. Alții însă și-au dat demisia, pentru că era evident că nu mai puteau veni la muncă într-un loc în care trăiau într-o asemenea tensiune zi de zi.

I-ai chemat la premieră pe toți avertizorii. Care a fost reacția lor?
Mi-am asumat riscul să nu le placă spectacolul, dar să vină imediat după și să-și spună părerile. S-a terminat spectacolul și în cinci minute actorii au schimbat locul cu avertizorii care au venit pe scenă pentru a vorbi cu publicul. Lor le-a plăcut foarte tare. E foarte ciudat, când lucrezi pornind de la povești reale. Am avut mari emoții vizavi de cei opt spectatori speciali din sală. Am avut o anumită presiune și în timpul lucrului, mă gîndeam tot timpul că trebuie să nu trădez poveștile lor atunci cînd scriu scenele de ficțiune. Iar dacă ei nu se vor regăsi în felul în care am construit spectacolul, trebuie să le dăm posibilitatea de a se prezenta publicului așa cum cred ei că e cel mai just. Ce mi s-a părut foarte tare la oamenii ăștia e că au trecut prin atâtea lucruri și își permit o oarecare ironie sau autoironie.

Când va veni și la București piesa?
În momentul ăsta nu știm. La toamnă, să sperăm.

Și afară?
Acum la Viena, dar sper că se va juca și în Italia, Anglia. E greu, teatrul se transportă greu. Dar sper să fie jucată și în mai multe orașe și în România, pentru că eu sunt convinsă că există oameni din ăștia peste tot. Și ceea ce lipsește încă în spațiul public este o înțelegere nuanțată a gesturilor lor. O temă importantă în discuție este diferența între „avertizor de integritate"/„whistleblower" și „turnător". Oamenii ăștia nu își toarnă șefii sau colegii pentru că au ceva cu ei, au nemulțumiri personale, ei trag niște semnale de alarmă și spun că dacă nu se iau măsuri la timp, atunci un avion o să se prăbușească, niște pacienți vor fi prost îngrijiți, niște studenți nu vor beneficia de educația pe care trebuie să o primească sau o autostradă o s-o ia la vale.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre corporație:
Ghid de fapte bune: cum să te prefaci că muncești ca un adevărat profesionist în România
Sunt birourile corporatiste niște focare de infecții?
Cinci motive pentru care e de rahat să lucrezi în vânzări, în România