Jose Luis și vărul lui, muncitori minori care lucrează împreună în mina Cerro Rico. Toate pozele sunt de Jackson Fager.
În 1936, George Orwell a vizitat o mină de cărbuni în Grimethorpe, Anglia. „Locul ăsta e… cum mi-aş imagina Iadul”, a scris el despre experiență. „Majoritatea lucrurilor pe care ți le-ai imagina în iad sunt aici: căldura, zgomotul, confuzia, întunericul, aerul stătut și, mai presus de toate, spațiul insuportabil de înghesuit.”
Videos by VICE
Orwell era un tip slăbănog, avea vreo 1,90 înălțime, cum am și eu. Așa că mi-am amintit comparația lui recent, în timp ce mă târam printr-un tunel umed, rece și întunecat ca un canal medieval, la aproape doi kilometri sub pământ într-una dintre cele mai vechi mine active din America Latină, Cerro Rico din Potosí, Bolivia. Pantele erau atât de înguste, încât n-aveam cum să mă întorc înainte sau înapoi, chiar dacă aș fi încercat.
Orwell n-a fost primul care a comparat minele cu iadul, minerii bolivieni știu deja că muncesc în infern. În ultimii cinci sute de ani, cel puțin patru milioane dintre ei au murit de la derapări, foamete sau boli în Cerro Rico, și ca o muie în plus pentru spaniarzii pioși care s-au stabilit aici în 1554 și i-au înrobit pe indienii Quechua, minerii bolivieni îl venerează pe Satana, e o cosmologie schizofrenică în care Dumnezeu guvernează sus, iar Satana conduce subteranul.
Ca ofrandă, minerii măcelăresc lame și ung intrările în cele 650 de mine care înconjoară dealul cu sânge. Lângă petele de sânge, exact la intrare în mină, un vizitator vede statui cu ochi din margele, cu barbă și erecții animalice, o caricatură caraghioasă a Satanei, cunoscut ca El Tio, sau „Unchiul”, căruia minerii îi dau lumina și țigări în schimbul norocului. Înainte să intru în munte, i-am oferit o punguță de frunze de coca unuia dintre drăcușorii ăștia și am cerut o bendiga, o binecuvântare pentru siguranța mea.
Cateva ore mai târziu, eram la sute de metri sub pământ şi mă chinuiam prin tuneluri de un metru, genunchii mei osoși se rașchetau de piatra dură. Ghidul meu, Dani, un puştan cu puterea și temperamentul unui măgar, ajunsese așa departe încât dispăruse în întuneric. L-am strigat. Când n-a răspuns, fotograful meu, Jackson, s-a întors la mine și a tușit. „Mă panichez”, mi-a spus, și a înaintat ca s-o ia pe urmele lui Dani prin tunelul fierbinte, care duhnea a sulf.
Cerro Rico se prăbușeste. În cea mai productivă perioadă a sa, Dealul Bogat, cum se traduce în română, a produs peste jumate din argintul lumii și a îmbogățit imperiul spaniol pentru două sute de ani, a inspirat o zicală populară bazată pe numele orașului în care se află mina„Valorează un potosi”, adică, „Escalade-ul ăla tre să facă un potosi, hombre”.
Dar după 500 de ani de exploatare, dealul, care, deşi are aproape cinci mii de metri, e de fapt un munte imens care se înalță ca un zgârie-nori peste bisericile șubrede și peste piețele din orașul ăsta de 240 000 de oameni şi e la fel de obosit ca muncitorii lui. Azi, încă produce nițel staniu, zinc și argint, iar 15 000 de oameni continuă să trudească în el, dar au săpat atât de adânc încât Cerro Rico a devenit o foarte şubred. „Una dintre temeri”, îi explica Roberto Fernandez, coordonatorul ONG-ului pentru drepturi de muncă Yachaj Mosoj, unui reporter în 2010, că „Cerro Rico se va fărâmița ca Turnurile Gemene, etaj cu etaj.”
Muntele Cerro Rico, pe care minerii îl mai numesc „muntele care mănâncă oameni”, vegeaza peste orașul Potosi din Bolivia.
Ca să-l calmez pe Jackson, i-am amintit că turiștii au fost duși în minele astea mereu. Chiar l-am vizitat acum 10 ani. Ce nu i-am spus a fost că adâncimea la care coboram noi era mult peste limitele recomandate studenților din strainatate.
Eu și Jackson eram într-o misiune de a găsi copii mineri, trei mii dintre care se zvonește că muncesc în Cerro Rico ilegal. Munca lor e interzisă oficial de către guvernul bolivian, așa că tind să stea ascunși când vin străini prin preajmă. Dar Jackson încă era agitat și pe bună dreptate, conform celor mai recente statistici, 60 de copii au murit de la derapari și alte accidente în Cerro Rico numai în 2008. Într-o țară așa săracă precum Bolivia, doar pentru că turiștii -sau copiii- au voie să facă ceva, nu înseamnă că e și sigur.
Când l-am prins din urmă pe Dani, se strecurase spre un grup de mineri la muncă. Un labirint de tunele micuțe ducea la niște camere mari, sculptate din piatră, unde firele de argint au fost dezgropate cu sape, ciocane și dinamită. Cinci bărbați jegoși și fără tricou stăteau pe acolo. Dani ne-a făcut cunoștință.
„Osama bin Laden se ascunde aici!” glumea un tip cu o lopată, gol până la brâu. Când am menționat că bin Laden e mort, a părut sincer surprins.
Bărbații aveau vreo 30 de aniși lucrau împreună în mine de vreo 10 ani, împărțeau profitul mineralelor pe care le strângeau și vindeau. În cel mai bun caz, făceau 30 de dolari pe zi. Mi-au confirmat faptul că-s copii care muncesc aici, jos, dar nu știau să zică exact unde. Dar n-am vorbit mult. Ziua de lucru era pe terminate, ei tocmai au terminat de plantat opt dinamite într-o rocă apropiată și voiau s-o aprindă ca să poată merge acasă, dar nu puteau, pentru că au uitat chibriturile.
„Căpitane America”, mi-a spus un miner, „ai niște chibrituri?”
Statuia unui miner care ține un ciocan și o pușcă, la piața minerilor în Potosí.
Nu aveam. Singura soluție era ca cineva să se târască înapoi sus, un drum de jumate de oră dacă mergi în continuu și să aducă câteva.
Și așa ne-a abandonat Dani, ghidul nostru, în adâncimile Cerro Rico-ului.
„Mă duc eu să aduc câteva, fraților”, a spus echipei înainte să o ia la pas într-unul din tuneluri și să dispară. Au dat din umeri și s-au întors la treabă.
„Iisuse”, a spus Jackson. „Chiar a plecat.”
„Dap”, am spus.
Câteva minute mai târziu, am auzit un sfârâit. Jackson s-a holbat la mine. Ne-am uitat amândoi în colțul camerei unde fitilul dinamitei atârna de perete ca sforile unui tampon, astupând un mare dezastru.
„Sunt aprinse?”, l-am întrebat pe unul dintre mineri.
„Poți să fii sigur”, a spus. Se pare că au găsit niște chibrituri până la urmă.
„Când explodează?”, am întrebat. Părea o întrebare pertinentă, atât timp că stăteam la doi kilometri sub pământ într-o cameră plină cu dinamită, înauntrul unui munte care se prăbuşea.
„În orice moment, Captain America. Ai face bine să fugi!”
Un miner în Cerro Rico.
M-am dus în Bolivia pentru că niște ONG-uri și niște activiști au tot încercat, aparent împotriva oricărui bun simț, să coboare limita de vârsta pentru a munci de la 14 la șase ani. Și nu era mâna unor proprietari de mine sau a vreunui politician care caută muncă ieftină, cum te-ai aștepta. Ideea a fost a unui grup de oameni cu vârste între 8-18 ani, numit Uniunea Copiilor și Adolescenților Muncitori (UNATSBO), o sindicat minier care a propus o lege care să permită copiilor să lucreze legal. Parlamentul din Bolivia trebuie să voteze o versiune a legii luna asta.
De ce ar vrea o organizație menită să lupte pentru drepturile lucrătorilor tineri să coboare vârsta legală de muncă? Regulile actuale spun că tineretul poate începe munca abia de la 14 ani, dar legile astea sunt respectate rar. Bolivia e o nație cu mai puțin de 11 milioane de oameni. Asta include aproximativ 850 000 de copii care lucrează full-time, din care aproape jumate au sub 14 ani.
„Lucrează în secret”, mi-a spus Alfredo, un copil de 16 ani care a lucrat precum cărămidar de la opt ani (momentan lucrează ca un clovn stradal) când m-am întâlnit cu el la o cafenea în El Alto, mahalaua suprapopulată de lângă La Paz, capitala Boliviei. Pe stradă, copiii cunoscuți ca voceadores, „lătrători”, se agață de autobuze și strigă destinațile respective, în speranţa că nişte călători analfabeţi le vor arunca nişte bănuţi din recunoştinţă„Și discreția asta”, a continuat el, „îi obligă pe copii ăștia să lucreze în întuneric, de parcă ar fi criminali.”
Cum luam prânzul, Alfredo mi-a spus o poveste despre prima lui experiență exploatatoare, când lucra fâcând matracas, mici cutii muzicale, când avea 12 ani. „Șeful refuza să-mi plătească leafa”, a spus, care ajungea la trei dolari pe o zi de muncă de 10 ore. „Tot îmi revendicam salariul, iar el spunea «O să te plătesc mai încolo, o să te plătesc mai încolo». După șase luni, a spus că n-am lucrat suficient, ca o scuză ca să nu mă plătească.” Dacă Alfredo ar fi lucrat legal, ar fi putut, teoretic, să aibă o bază legală pe care să-și revendice salariul. „Până la urmă, am primit jumate din ce mi-era datorat.” Curând după aceea, s-a alăturat UNATSBO.
Jose Luis caută argint în Cerro Rico.
În 1910, la sfârșitul Revoluției Industriale, în jur de două milioane de copii din America lucrau în mine de cărbuni, fabrici și pe plantații. Un secol mai devreme, în Anglia, mai mult de 50% din forța de muncă din fabricile de textile și îmbrăcăminte era compusă din copii. Inspirația din spatele cărții David Copperfield a fost experiența lui Charles Dickens de a lucra într-o fabrică la 12 ani. „Știu destule despre lume acum ca să-mi fi pierdut capacitatea de a fi surprins de orice”, a scris, „dar e într-o oarecare măsura o surpriză pentru mine, chiar și acum, că am putut fi aruncat deoparte așa de ușor, la o vârstă așa de fragedă. “
Dar azi, după două secole de evoluție economică, educație obligatorie și legislație restrictivă, mai puțin de unu la sută din forța de muncă din lumea occidentală constă în copii, iar Organizația Internațională a Muncii (ILO) a codificat prin Convenția Minimă de Vârstă dezvoltările astea într-o înțelegere internațională respectată global. În 1973, Convenția ILO a setat vârsta minimă de muncă la 15 ani (14 în unele cazuri) și a fost adoptată de 166 de țări.
Totuşi, eforturile de a eradica munca copiilor în țări subdezvoltate au eșuat. Conform ILO, încă sunt 168 de milioane de copii sub 17 ani în lume, care muncesc în cele mai istovitoare condiţii imaginabile. În Africa, 59 de milioane de copii muncesc, adică unul din cinci tineri. Î̂n Asia, forța de muncă include 78 de milioane de copii. În America Latină, sunt 13 milioane, unul din 10 copii. În Bolivia, cea mai săracă țară din America de Sud, unul din trei copii muncește.
Conform ILO, numărul total de copii care muncesc, global, a scăzut din 1960, dar urbanizarea rapidă a crescut cifrele în multe orașe. În plus, un studiu din 2008 făcut de ILO a estimat că recesiunea globală îi va împinge, probabil, pe încă 300,000-500,000 de copii să intre în forța de muncă a Americii Latine. Faptul că atâția copii continuă să lucreze este, conform unui studiu făcut de economiștii de la Universitatea Cornell, „un eșec de proporții uluitoare”. Pentru că atâția copii lucrează ilegal, ei sunt invizibili, lucrează în umbră. Nu e vorba numai de copiii mineri, ci în alte cuvinte, alții care lucrează sub pământ.
Mineri înăuntrul Cerro Ricco-ului.
UNATSBO s-a format cândva în jurul anului 1995, ca răspuns la condițile abisale suferite de muncitorii tineri din Bolivia. De la început, a fost format din copii care organizau copii, care își votau liderii și își făceau regulile. Anul trecut, Alfredo, clovnul stradal cu care am luat prânzul, a fost votat președintele filialei El Alto din UNATSBO. A participat la un marș la palatul președintelui în La Paz, în Decembrie 2007, cu peste o mie de alți copii UNATSBO, pentru a protesta legislația propusă de președintele bolivian Evo Morales, pentru că dacă ar fi fost adoptată, legea ar fi crescut vârsta legală de muncă de la 14 la 18 ani. Partenerii lui de marș au afișat pancarte pe care scria „Dacă eu nu muncesc, cine o să-mi întrețină familia?”
Protestul UNATSBO a ajutat la refuzul de a adopta legea. A fost o victorie clară, dar nu a fost soluția problemelor macro-socio-economice ale Boliviei.
Luz Riviera Daza, una dintre susţinătoarele adulte ai UNATSBO, din ONG-ul Caritas din Potosi, unde lucrează cu copii din sindicate, face parte dintr-o altă şcoală de gândire a intelectualilor şi activiştilor din America Latină, care încearcă să-și dea seama cum să reacționeze cel mai bine la realitățile muncii copiilor în secolul 21.
„Dacă le spun copiilor să nu mai lucreze în mine, ce le pot oferi în schimb?”, mi-a spus când am vizitat-o la biroul ei din Potosi. „Familiile copiilor ăstora ar putea să moară de foame, literalmente, dacă ei opresc munca, salariile lor întrețin familia. Legile restrictive îi rănesc pe copiii ăștia”, a spus. „Trebuie să eradicăm sărăcia înainte să putem vorbi despre eradicarea muncii copiilor.”
Luz mi-a spus că nu a fost plătită trei luni, pentru că o bursă esenţială ONG-ului ei n-a ajuns. „Nu cred că munca e rea pentru copii”, a spus. „Greșite sunt exploatarea și discriminarea pentru că ești copil.”
Dar când am întrebat-o pe Luz dacă le-ar da voie propriilor ei copii să lucreze, a tăcut. „Nu”, a spus. „Nu le-aș da voie.”
Mineri înăuntrul Cerro Ricco-ului.
Instituțiile ca ILO și ONU sunt de-acord cu ultimul ei punct. Politica ILO este interdicția totală a muncii făcute de oameni mai tineri de 14 ani. „Pericolele de a le da voie copiilor să lucreze de la şase ani sunt enorme.” mi-a spus Jose M. Ramirez, șeful Programului Internațional al Eliminării Muncii Copiilor ILO. „Dacă muncesc, atunci probabil că nu petrec suficient timp în școală. Și deşi rezultatul imediat al tineretului cu slujbe constă în bani, pe termen lung ei pierd bani. “
Încă un efect distructiv, a evidențiat Jose, este faptul că angajatorii folosesc uneori copii în loc de adulți, ca să scadă salariile. Exact asta se întâmplă în secerișul de trestie de zahăr din Bolivia, unde copii care muncesc sunt cunoscuți ca cuartas, sau „sferturi”, adică sunt considerați un sfert dintr-o persoană și sunt plătiți în modul respectiv. Toacă păpurișul cu macete în temperaturi extreme și sunt, ca mulți alți copii, supuși daunelor fizice și psihice.
„Unii spun că încercările noastre de a eradica munca copiilor sunt imperialiste, din punct de vedere cultural”, a spus Jose, ca să evidenţieze încă o fisură în dezbaterea respectivă. Cam peste tot în lume, conceptul copilăriei vine din ideea victoriană a „grădinii împrejmuite”, adică credința că copii se dezvoltă cel mai bine fiind protejați de grijile lumii adulte cât mai mult. Dar în Bolivia, unde 62% din populație e indigenă, liderii indieni Quechua și Aymara celebrează munca copiilor și cred că aceștia ar trebui să aibă voie să contribuie la traiul familiilor lor.
Deși preşedintele Morales a fost un avocat puternic al tradițiilor culturale ale grupurilor indigene, administrația lui crede că toată munca prestată de oameni mai tineri de 14 ani ar trebui să fie interzisă. Nu e 100% sigur ce mai exact e inclus în proiectul de lege actual, pe care UNATSBO l-a propus Congresului Boliviei, pentru că nu a trecut încă de faza finală de revizie. UNATSBO vrea să interzică definitiv muncile periculoase, ca mineritul și seceratul de trestie de zahăr și reducerea limitărilor minime de vârsta din Bolivia.
Mabel Duran, o specialistă din Ministerul Bolivian al Muncii, mi-a spus că administrația președintelui Morales susține restricționarea adițională a muncii copiilor referitor la meseriile periculoase, dar nu susține coborârea limitei de vârstă. Mi-a explicat că departamentul ei se ocupă cu inspecțiile, ajută la organizarea protestelor împotriva firmelor care angajează copii mici și investighează plângeri despre maltratarea copiilor muncitori.
Dar eșecul guvernului de a aplica legile existente dă legitimitate abordării UNESCO de a legaliza munca. În Bolivia, UNATSBO și ramificațiile sale au 15 000 de membri și sunt uniuni similare și-n Peru, Ecuador, Venezuela, Guatemala, Colombia, Paraguay și Nicaragua. Pe măsura ce grupurile astea cresc în dimensiune și influență, se produce încă o fisură între activiştii pentru drepturile de muncă ale copiilor din lumea întâi şi lumea a treia. Deși proiectul de lege UNATSBO ar putea sau nu să fie admis în congres, probabil că nu va fi ultima încercare de genul ăsta.
Alfredo, dreapta, e liderul El Alto UNATSBO, Uniunea Copiilor și Adolescenților Muncitori și are 15 ani. Ziua, lucrează ca un clovn stradal cu nepotul lui de 12 ani.
Teritoriul cimitirului Sucre din Potosi, plin de coșgiuce sclipitoare și copaci scheletici, cu Cerro Ricco care se ivește în fundal, e singurul lucru care aduce a parc în Potosi. Aici, am cunoscut doi frați timizi, Cristina și Juan Carlos, care lucrează aici curățând pietre de mormânt. Cristina, 16, a început să lucreze când avea 13 ani, iar Juan Carlos, care are 13 ani, a început să lucreze la opt ani.
Din cauza aglomerației, coșciugele sunt stivuite vertical, iar Cristina și Juan Carlos se urcă pe scări ca să lustruiască sau să pună glori pe mormintele bătrânilor, care-i plătesc cu doi sau patru dolari pe zi în bacșis. Lucrează câteva ore după școală, iar în weekend de la şase seara până la miezul nopții. Jumate din câștigurile lor merg către rechizite și haine, iar cealaltă jumate le-o dau tatălui lor, un tirist, pentru a ajuta cu costurile mâncării și chiriei. Au mai spus și că tatăl lor are o gagică nouă și șutește din bani ca să-i cumpere atenții.
Cristina și fratele mai mare al lui Juan Carlos, Jhonny, l-au înrolat pe Juan Carlos în UNATSBO. A lucrat de când avea opt, nouă ani, dar acum doi ani, la 19 ani, s-a spânzurat.
La cimitir, Juan Carlos m-a dus în partea lui preferată a locului, la mormântul fratelui său, pe care-l lustruiește ca parte din rutina lui. În timp ce lustruia atent pietrele, am văzut o sticlă de chichafăcută în casă, lângă mormântul lui Jhonny, pentru că era fan al băuturii. „Erau mult mai mulți copii la cimitir”, mi-a spus Juan Carlos. „Dar mulți dintre ei s-au retras din cauza drogurilor și alcoolismului. “
În timp ce Juan Carlos lustruia, Cristina m-a dus la o parte a cimitirului unde minerii erau îngropați. Era un mormânt superb, Anzii se ridicau în orizont. Pe o lespede scria „Serviciul acestui miner în favoarea comunității se oprește aici.”
Când am întrebat-o pe Cristina dacă e ceva ce nu-i place la slujba ei, mi-a spus că bețivii și tâlharii se mai strecurau uneori noaptea în cimitir și o hărțuiau. „Mă fac leneşă”, mi-a spus, „și spun că lucrez pentru propia-mi plăcere.”
După ce a terminat de lustruit mormintele minerilor, am întrebat-o dacă s-a gândit vreodată la moarte, din moment ce petrece atâta timp în cimitir. „Mi-e mai frică de viață decât de moarte”, mi-a spus, după o pauză lungă. „Pentru că măcar în moarte, poți să te odihnești cu Dumnezeu.”
Cristina pregătește flori pentru mormintele din cimitirul Sucre din Potosi.
Într-una dintre ultimele mele zile în Potosí, am reușit în sfârșit să programez o întâlnire cu un copil miner care-și câștigă existența în dedesubturile Cerro Ricco-ului. Jose Luis, de 15 ani, s-a întâlnit cu mine la cocioaba familiei lui din carierul muncitoresc San Cristobal. Casa lor stă pe o pantă abruptă și pietruită, printre nori. Ca toți ceilalţi din oraș, Jose Luis trăiește în umbra Cerro Ricco-ului.
În unele dimineți și nopți, merge cam o oră pe drumul ăla prăfuit spre Cerro Ricco, înainte să coboare în mină pentru a munci.
„La început am fost foarte speriat”, mi-a zis, amintindu-și prima zi la mină când avea 11 ani. „Tot întunericul ăla e ciudat.” Câțiva ani mai târziu, era în tunele și iscodea pietre, când a văzut un grup de bărbați care cărau un cadavru. A fost un accident, iar asta a devenit noua lui frică: să nu moară. „Dacă urci”, a zis, „nu știi sigur dacă mai cobori.”
Jose Luis lucrează în echipa cu tatăl și verii lui. Evită munca periculoasă, ca forajul, care umple plămânii cu praf și cauzează silicoză (și moarte, până la urmă) și dinamita, care provoacă alunecări de teren. El se duce la mină câteva zile pe săptămână, după școală, ca să caute bucățele de argint. Poate câștiga până la 20 de dolari pe zi, dar în general nu găsește minerale prețioase și nu câștigă nimic.
Spre deosebire de puștii pe care Dickens i-a documentat în Anglia, în 1800, care erau exploatați de industrialiști siniștri și malefici, copilul muncitor de azi lucrează pentru el, se chinuie să facă ceva dolari într-o economie informală a cărei reguli și recompense se schimbă constant. De-asta e așa de greu să le deraiezi munca. Nu e niciun dușman precis în spatele sărăciei.
După interviul nostru, eu și Jose Luis am coborât împreună în mină. Am vrut să văd exact cum arată o zi de muncă pentru el. A fost entuziasmat și fericit să aibă companie.
La cimitirul Sucre, în Potosí, Juan Carlos stă în fața mormântului fratelui său. Fratele lui a lucrat și el în cimitir, până s-a sinucis, acum doi ani.
După jumate de oră de târât, am ajuns în tunelurile în care lucra Jose Luis. L-am privit cum stătea în genunchi, într-o peșteră de un metru înălțime și cum toca o rocă, căutând argint.
„Știi că-i periculos, nu?”, am întrebat.
„Știu”, a spus. „Dar încerc să nu mă gândesc la asta.”
Sunetele de dinamită se aud în distanță, iar tatăl și verii au ajuns la puțin timp după noi. Cu ei, era un miner de vreo 12, 13 ani, îmbrăcat într-un trening roz, cu o privire șocată. El și șase bărbați au fost sus, au perforat și au aruncat în aer pietre. A spus că s-a lăsat de școala acum două luni și tocmai s-a apucat de lucrat în mine.
„Îți place?”, l-am întrebat.
„Nu”, a fost tot ce a spus.
Traducere: Irene Teodor
