Ce droguri băga fiecare generație

Prima dată când am luat un drog care nu era cannabis a fost relativ neremarcabil: am tras două linii grase de cocaină de proastă calitate de pe un laptop Acer pe hol la mine la universitate. Eram beat. Mai degrabă spart. Îmi aduc aminte că mă gândeam că nu simt nimic și – ținând cont de calitatea legendar de proastă a cocainei disponibile în Anglia la mijlocul anilor 2000 – probabil chiar nu simțeam nimic.

În ce privește poveștile despre pierderea virginității la droguri, a mea seamănă cu a multora din grup. Compar-o cu variante mai vechi: „Mama a luat acid maro la Woodstock în ‘69!”, „Unchi-miu a băgat ex prima oară pe Spike Island în 1990!” – și e destul de meh, la modul obiectiv.

Dar oare-i chiar atât de diferită de cea a generațiilor de hedoniști dinaintea mea (și de după mine)? Și ce-i determină, în primul rând, pe oameni să se arunce cu capul înainte într-o lume a indulgențelor chimice? Am stat câteva săptămâni și-am bătut la cap pe toată lumea din Marea Britanie pe care-o știu că bagă sau a băgat vreodată droguri – plus părinții lor – în încercarea de a mă lămuri.

Termenul de „baby boomer” se referă la o persoană născută în perioada dintre al Doilea Război Mondial și jumătatea anilor ’60, iar pentru entuziaștii narcoticelor de după război, LSD-ul era principala armă.

„Dezamăgirile cu așteptările de la viața de după război, care includeau joburi de la nouă la cinci, nașteri, școală, muncă, moarte [au dus la un consum crescut de LSD]”, spune Andy Roberts, autorul cărții din 2016, Acid Drops. „Majoritatea utilizatorilor de LSD s-au îndreptat spre acest drog, pentru că le-a deschis o cale de a vedea lumea pe care până atunci o experimentaseră doar misticii.”

În această bravă lume nouă, misticii erau personaje iconice precum autorul Aldous Huxley și liderul cu șolduri unduioase de la The Doors, Jim Morrison. „Pentru unii utilizatori de LSD [erau] foarte importanți, iar starurilor rock precum Morrison le conferea cultura și stilul de viață hippie ideale la care să aspire”, continuă Roberts.

De dragul clarității – și ca să nu depășesc numărul admis de cuvinte – iată două capturi cu cele două mărturii pe care le-am primit. Prima detaliază o experiență din 1969; a doua din 1972.

Cele mai clare fire care unesc aceste mărturii sunt trei: 1) Au avut loc afară; 2) Alcoolul a jucat un rol important; 3) Experiențele, pe care aveau să le repete, au un sentimentalism lăcrimos.

Am mai vorbit și cu Steve, a cărui experiență a fost, în mare similară, deși primul lui trip pe acid din 1979 s-a încheiat cu o electrocutare gravă a soției lui (pe-atunci partenera). Dincolo de asta, era atât de îndrăgostit de lumea sa modificată chimic de „magie, căldură fizică incredibilă, pereți și imagini care se transformă în tablouri vivante”, astfel încât a provocat o călătorie prin lumea substanțelor psihoactive în care încă e implicat, 38 de ani mai târziu.

Partea amuzantă e că soția lui nu s-a mai atins de-atunci de droguri.

În timp ce muzica dance trece printr-o renaștere la nivel global la ora actuală, în perioada dintre finalul anilor ’80 și mijlocul anilor ’90 – aceea a Hacienda, rave-urilor M25 și a tricourilor Global Hypercolor – e fetișizată din nou de oamenii a căror singură conexiune reală cu ea e mediată de acele clipuri cu purici de pe Youtube, în care raverii își mănâncă buzele în timp ce, pe fundal, răsare soarele.

„Elementele principale erau muzica și drogurile”, spune Dr. Russell Newcombe de la 3D Research, care a documentat exhaustiv cultura rave și a scris prima lucrare pe acest subiect („A cam venit vremea să reducem riscurile”), despre reducerea riscurilor, în 1987.

Cele mai populare droguri, în afară de cannabis, erau ecstasy-ul, urmate de amfetamina și LSD. De cocaină aproape că nici nu se auzise, iar consumul de alcool era mult mai scăzut decât este azi – „mai beai din când în când ca să te relaxezi la after-uri” – iar raverii aflați la primul party băgau pill-uri ca să simtă muzica și iubirea în egală măsură. „La finalul anilor ’80, în orașele nordice precum Liverpool, existau multe tensiuni rasiale și de clasă, dar la rave-uri se amestecau mai multe clase, rase și sub-grupuri de oameni”, spune Russell. „Era un pic cam ca-n cazul hipioților din a doua jumătate a anilor ’60, care se amestecau laolaltă sub valorile iubirii și păcii.”

Toate, cu excepția unei singure mărturii despre pierderea virginității la drogurile din perioada asta, au fost despre ecstasy (cealalaltă era despre LSD) și s-au petrecut într-un club, iar toate persoanele (mai puțin cea cu LSD-ul) le plănuiseră dinainte. Ca și psihonauții, toți au amintiri pozitive despre experiențele lor și le-au repetat fără prea mari regrete. Chiar și Will – care are astăzi 41 de ani, dar avea doar 15 în 1990 – care avea să se lupte cu dependența de droguri înainte să se lase în 2007, nu are decât sentimente pozitive în privința acestor experiențe formatoare. „Falkirk [locul de unde sunt eu] era plin de tipi genul Disco Dan, care erau beți rupți și-și rupeau capacele unii altor pe muzică de căcat.

Acum avea The Stone Roses, D-Mob, rave-urile care se petreceau în parcurile locale… Acum viața mea e fantastică și n-aș schimba nimic din trecutul meu. Anii mei pe pastile au fost unii dintre cei mai buni din viața mea.”

„Pentru generația asta, hedonismul era mult mai cool”, spune Adam Winstock, profesor de psihiatrie specializat în adicție și fondatorul Sondajului Global despre Droguri.

În 2005, cocaina era al doilea cel mai popular drog din țară (după cannabis), iar ecstasy-ul era asociat cu scena muzicii dance care fusese uzurpată de rock 'n' roll. (Ce a mai contribuit la declinul ecstasy-ului a fost și reducerea calității sale din 2005 până în 2010 – în pastile se găsea, în medie, între 20 și 50 miligrame de MDMA, spre deosebire de 80 până la 100 mg în 1988.)

Generația era înrobită de figuri iconice, care petreceau din greu, gen The Strokes, The Libertines, Amy Winehouse și Mike Skinner, iar mărturiile din a doua jumătate a anilor 2000 sunt mult mai puțin uniforme. Primele dăți aveau loc în cluburi, uneori în parcuri, alteori în baruri și destul de multe la petreceri pe la oameni pe-acasă. Singura temă universală era excesul de alcool, chiar și printre cei care mergeau în cluburi. Nu e surprinzător, când te gândești că 2004 a fost numit de unii Anul Culmii Bețivănelii în Marea Britanie, în care consumul mediu de alcool pe cap de locuitor a ajuns la cote record.

Primele droguri luate în perioada respectivă au variat mult mai mult decât înainte – cocaină, ecstasy, ketamină. Cel mai grăitor aspect e că toate mărturiile culese până în punctul ăsta au lăudat beneficiile drogurilor. Acum – în afară de fanii muzicii dance, încă mai vedeau luatul de ecstasy ca un aspect integrant al culturii pe care o adorau – am asistat la ascensiunea consumatorului trist de cocaină.

„Eram destul de anti-droguri, dar mă tot duceam la party-uri unde toată lumea era pe cocaină, așa că, în cele din urmă, m-am apucat și eu. Acum îmi doresc să nu fi făcut asta”, spune Donny, 31, din Birmingham, care încă mai ia cocaină. E o temă recurentă. „Probabil am cam exagerat”, e altă temă. Unde drogurile fuseseră până atunci despre atingerea unui soi de plan mai înalt al conștiinței, pentru mulți din Generația de umplutură, cocaina era doar un pas plin de regret pe drum către un alt exces până la leșin.

Într-o țară în care puritatea medie a cocainei era de doar 17%, iar în ecstasy adeseori nu se găsea niciun strop de MDMA, consumul de droguri ilegale era în scădere. Sondajul pe teme de criminalitate realizat în 2011 în Marea Britanie a scos la iveală că 8,6% dintre adulții britanici au consumat droguri cu un an înainte; cea mai mică proporție înregistrată din 1996.

Din neant, drogul legal mefedronă – cunoscut drept „miau miau” în tabloide și pentru bunică-ta – a început să fie drogul predilect care provoacă sângerări pe nas. Într-un sondaj publicat în 2010 de revista Mixmag, unul din trei clubberi au raportat că consumaseră substanța legală în ultima lună. A fost interzis în aprilie 2010, dar în 2011 publicația Journal of Substance Use a aflat că e mai popular decât ecstasy-ul și cocaină printre oamenii care frecventează cluburile. Popularitatea sa a declanșat o poftă de droguri alternative, pe care legea regresivă a Substanțelor Psihoactive din 2016 n-a reușit s-o stăvilească.

„În mod special din 2010 încoace, pe scena de droguri legale, oamenii au devenit mult mai conștienți de faptul că nu e vorba doar de luat droguri ca să faci parte dintr-o anumită scenă”, spune Russell Newcombe. „Acum, există o gamă largă de opțiuni de a te pune în cap. Oamenii au început să mai și categorisească drogurile în același mod ca și cercetătorii – sedative, stimulente, tripante – pe măsură ce au devenit mai interesați să exploreze drogurile și să-și exploreze mințile.”

Primele dăți, în etapa asta, au fost cu siguranță mai planificate, băutul în exces a devenit mai puțin universal, iar cocaina a devenit mult mai puțin populară: „N-aș da niciodată 40 de lire pe cocs de căcat de cumpărat din crâșmă, când pot să-mpart un gram de MDMA cu trei prieteni de-ai mei, din aceiași bani”, spune Charlie, 20 de ani, care a luat MDMA pentru prima oară acum trei ani.

Drogurile erau MDMA, ecstasy, mefedronă și ketamină. Merită menționat că oamenii știau din ce în ce mai multe despre drogurile pe care le lua; mult mai multe decât știam eu, în dormitorul ăla soios din facultate. Pentru asta putem să le mulțumim generațiilor de părinți experimentați în droguri și fraților mai mari, surselor online precum Bluelight și Sesh Safety, iar articolele generate de munca extraordinară a organizațiilor gen The Loop și Sondajul Global despre Droguri. Din păcate, mesajul ăsta clar nu ajunge la toată lumea, întrucât decesele provocate de droguri în Marea Britanie au atins cea mai înaltă cotă din istorie și rar mai trece vreo săptămână fără să auzi vreo știre tragică despre și mai multe decese provocate de ecstasy.

Toate astea te fac să te întrebi: cum o să se arunce în vizuina iepurelui consumatorii virgini de mâine?

„Cred că probabil lăsăm în urmă deceniul stimulentelor și ne întoarcem înapoi către generația de psihedelice”, spune Adam Winstock. „Dacă te gândești la poveștile care domină zilele noastre, sunt despre dezvoltare personală și spirituală. Deci e vorba mai mult despre a crește și a-ți da seama că drogurile înseamnă mai mult decât să te spargi în cap.”

Toate numele au fost schimbate.