Femeia de 78 de ani care vrea să-i salveze pe toți condamnații la moarte

Deși practica pedepsei capitale s-a rărit în ultimele două decenii, climatul politic febril al Americii e predispus la întețirea sa. În sud, ultima redută a justiției punitive, avântul ăsta e domolit de activismul unei măicuțe simpatice, mignone, care și-a dedicat aproape jumătate din viață luptei împotriva folosirii pedepsei cu moartea.

„Toți suntem în alertă din cauza terorismului, iar climatul politic se poate schimba într-o clipă”, spune Sora Helen Prejean, făcând aluzie la știrile recente. La scurt timp după ce șoferul unui camion a semănat moarte în New York City, în noiembrie anul trecut, Președintele Trump a postat pe Twitter că suspectul „AR TREBUI SĂ PRIMEASCĂ PEDEAPSA CU MOARTEA”. Săptămâna asta a continuat să promoveze pedeapsa capitală, susținând sus și tare că persoanele condamnate pentru trafic cu opioide ar trebui să fie pedepsite cu moartea.

În Statele Unite, 31 de state încă mai folosesc pedeapsa capitală, precum și guvernul federal și armata, dar execuțiile s-au mai rărit din 1999, parțial pentru că a devenit din ce în ce mai greu să obții medicamentele necesare pentru injecția letală. Însă la începutul acestei săptămâni, statul Oklahoma a anunțat că va fi primul care să evite această penurie prin trecerea la o nouă metodă de execuție: privarea de oxigen, mai bine descrisă drept cameră de gazare. Toate astea au pus-o pe Prejean în alertă.

„O persoană valorează mai mult decât cea mai rea chestie pe care-a făcut-o vreodată”, declamă aceasta, cu vocea ușor forțată, gata să cedeze. Prejean nu dă prea des semne că munca ei o afectează emoțional, dar rece sigur nu e. Animată, jovială și înzestrată cu cel mai sudist accent, și-a dedicat viața susținerii spirituale și emoționale a condamnaților la moarte și familiilor acestora, încă din 1981.

„Sunt la al șaptelea om”, spune Prejean. „Manuel Ortiz din El Salvador, condamnat la moarte în Louisiana. E nevinovat – e al treilea nevinovat al meu.”

Astăzi, Prejean e bine-cunoscută pentru munca ei. În 1993, și-a transformat experiența de a fi asistat la execuția lui Elmo Patrick Sonnier și a lui Robert Lee Willie într-o carte intitulată Dead Man Walking. În 1995, a fost transformată în film (rolul ei era jucat de Susan Sarandon). În 2000, s-a făcut și o operă după ea. Apoi, în 2002, o piesă de teatru. A treia ei carte, despre memorii, intitulată River of Fire, o să apară mai spre finalul anului ăsta.

Ascensiunea lui Prejean la poziția de militantă notorie împotriva pedepsei cu moartea în Statele Unite s-a petrecut parțial întâmplător – sau providențial, cum ar spune ea. I se părea că devotamentul ei religios e „prea eteric, prea deconectat”, dar a fost trezită la realitatea politică de o măicuță sociologă, la vârsta de 41 de ani. Era profund tulburată de inechitățile flagrante încetățenite în societatea americană, așa că s-a dus să muncească într-un ghetou dintr-un cartier sărac, predominant de culoare, din New Orleans. Acolo, un prieten a rugat-o să-i scrie condamnatului la moarte Elmo Patrick Sonnier, care primise pedeapsa pentru crimă și viol, în 1978.

Deși Prejean era oripilată de trecutul violent al lui Sonnier, spune că a fost atrasă de „umanitatea esențială” a acestuia și de nevoia lui clară de a coresponda. În cele din urmă, schimbul de scrisori a dus la vizite în persoană. Apoi, pe 5 aprilie 1984, Prejean a asistat la execuția lui Sonnier.

„Când am ieșit prima oară din camera de execuție a lui Pat Sonnier, am vomitat”, își amintește aceasta. „Tocmai asistasem la un protocol al morții premeditate. E de nedescris. Ce s-a însuflețit în inima mea și a rămas cu mine până-n ziua de azi, e că oamenilor n-o să li se permită niciodată să se apropie de așa ceva.” Prejean și-a jurat să spună povestea lui Sonnier în jurul lumii, să apropie oamenii de realitățile pedepsei capitale și să încerce să pună capăt „acestui abuz al justiției”.

O decizie a Curții Supreme din 1972 a suspendat pentru o scurtă vreme pedeapsa capitală, dar a fost reinstaurată în 1976, chestie care a alimentat o mișcare politică populistă în favoarea sa, în mod special în fostele state din Confederație. „Când am scris Dead Man Walking în 1993, susținerea pentru pedeapsa cu moartea era la 80% la nivel național”, spune Prejean. „În sudul profund era la 95%.” În 2016, cota era de circa 49%, iar 42% din populație i se opunea, conform centrului de cercetare Pew.

Prejean se autointitulează „slujitor al poveștii”, pe care încearcă să o ducă spre o încheiere morală. Iar activismul ei a evoluat de la prima carte încoace. În anii ’90, a contribuit la înființarea Campaniei de Moratoriu, care a adunat milioane de semnături de la oameni care cereau ONU să instituie un moratoriu global asupra pedepsei cu moartea. ONU a adoptat o versiune fără caracter obligatoriu a acestuia în 2007 și alte câteva la niște ani după. S-a mai aflat și în consiliile directoare ale altor grupuri împotriva pedepsei cu moartea și a fondat „Survive”, un grup de lobby pentru victimele din New Orleans, care oferă consiliere condamnaților la moarte, precum și familiilor victimelor crimelor. Astăzi, programul ei e ocupat cu multe apariții la conferințe și își continuă și munca spirituală cu prizonierii și familiile victimelor, iar pe lângă asta mai întreține și o prezență entuziastă pe rețelele de socializare.

Prejean e mânată de mai multe convingeri. Se opune profund oricărei forme de violență și folosește adeseori sloganul: „De ce ucidem oameni care ucid oameni, ca să arătăm că e greșit să ucizi oameni?” În plan spiritual, crede în imitarea comportamentului lui Isus, în timp ce, în plan politic, spune că drepturile omului sunt inalienabile și nu pot fi eliminate de guvern.

Prejean mai crede și că dezbaterea mai amplă despre pedeapsa capitală e mai puțin morală, cât politică. „Totul a început în anii ’80, să-ți critici adversarii pentru atitudinea moale împotriva criminalității, în caz că nu susțin pedeapsa cu moartea – e simbolism politic pur”, spune ea.

Dar, deși Prejean vorbește despre dreptate socială și reformarea sistemului legal, consideră că adevărata cheie a abolirii pedepsei cu moartea constă în obișnuirea oamenilor cu realitățile ei sinistre.

„Execuțiile se fac în mare secret”, spune ea. „Sunt atât de ciudate. Există un protocol strict, e o moarte aranjată. Nimeni n-are voie să vorbească – fără plânsete, niciun sunet. Pur și simplu vezi cum se-ntâmplă. Acolo sunt, îl leagă. Acolo e gardianul care înclină capul, către bărbatul din spatele geamului prin care nu poți vedea decât spre exterior.”

Celălalt element crucial în întoarcerea opiniei publice împotriva pedepsei capitale, consideră Prejean, e amuțirea politicienilor prin întețirea vocilor celor care au avut de suferit din cauza crimelor. „Acum zece ani, în New Jersey, forul legislativ a susținut audieri în vederea abolirii pedepsei cu moartea. Au depus mărturie șaizeci și două de familii ale victimelor de crimă: Nu ucideți în numele nostru”, spune aceasta. „Au spus că pedeapsa cu moartea ne revictimizează, ne plasează într-un scenariu circular în care ne așteptăm așa-zisa dreptate, care, de fapt, ar fi uciderea voastră.”

Deși Prejean militează asumat pentru o singură cauză, vede cum s-ar putea alia cu studenții care protestează împotriva controlului asupra armelor de foc, în urma atacului armat de la Liceul Stoneman Douglas, al cărui autor, Nikolas Cruz, ar putea să primească pedeapsa cu moartea.

„În discursul public, e foarte important să pui problema într-un context diferit”, spune ea. „NRA-ul s-a marketat mergând pe frica din fiecare, că trebuie să ne putem apăra familiile, să ne putem apăra pe noi înșine, să rezistăm, ca reacție la violență.”

„În schimb, trebuie să ne concentrăm asupra rădăcinilor violenței: sărăcia, viețile fără perspective, o lume în care singura putere pe care o simți e cu o armă în mână”, spune ea. „Când există un curent puternic, care prinde elan ca ăsta, e un început care nu mai poate fi întors în loc și e tare entuziasmant.”