Fotografii cu huligani și revolte din Rusia

Pavel Volkov și-a dedicat arta documentării țării lui natale, Rusia, și a oamenilor care trăiesc acolo. Își consideră subiecții niște eroi – și chiar sunt, fie că e vorba de putere fizică sau tărie emoțională și mintală.

Volkov călătorește prin Rusia, în medii foarte diverse. Fie că e vorba de huligani microbiști, de dormitorul lui Kirill, un băiat cu o boală gravă și vise mari, oameni deportați sau fani ai wrestlingului, Volkov reușește să surprindă fotografii a căror poveste vrei s-o cunoști.

I-am pus câteva întrebări despre procesul prin care ajunge să facă fotografii atât de tulburătoare.

VICE: Ce făceai înainte să faci fotografie?
Pavel Volkov: Mă căutam pe sine. Am încercat mai multe joburi, am lucrat într-o fabrică de oțel și m-am mutat din oraș în oraș. Am testa tot felul de activități, dar până la urmă am ales fotografia. La început, am făcut portrete și nunți, dar apoi am înțeles că vreau mai mult de la fotografie și am studiat fotojurnalismul.

Ai simțit că ai pierdut multe când ți-ai schimbat viața?
Da, am lăsat totul în urmă și m-am mutat într-un oraș departe de orașul meu natal. Nu aveam prieteni și nici job acolo. A fost greu de tot pe alocuri.

E riscant să documentezi povești din Rusia, mai ales dacă au legătură cu armata?
Cred că, în prezent, e riscant să documentezi orice poveste pe un subiect serios în Rusia. Relațiile dintre societatea rusă și jurnaliști sunt complicate. Nu contează despre ce scrii sau ce fotografiezi, mereu se va găsi cineva căruia n-o să-i placă ce faci.

De ce ai vrut să explorezi aceste povești?
Ca să înțeleg mai bine oamenii și lumea în care trăiesc. Căutarea de povești a devenit un stil de viață pentru mine.

Cum găsești cadrele și subiecții?
Cred că acum poți găsi orice informații de care ai nevoie pe internet. Aproape toată lumea folosește rețele sociale. Dacă nu, le folosesc rudele sau prietenii lor. Important e să înțelegi ce trebuie să cauți, un grup social sau un anumit erou. Încerc să observ povești și subiecte dificile și să colectez informații despre oameni interesanți. Mă gândesc mult la ele și analizez ce pot face cu ele.

Îți e greu, uneori, să îți abordezi subiecții?
Întotdeauna apar dificultăți. Fiecare erou sau grup social are particularitățile lui. Fiecare subiect are nevoie de un tratament special. Dar cea mai importantă nu e munca ta de fotograf, ci munca ta ca producător care organizează totul și își găsește calea până la erou.

Deși multe dintre lucrările tale sunt aventuroase, unele sunt despre povești emoționale – copii cu dizabilități, persoane deportate. Ce impact au acestea asupra ta, spre deosebire de proiecte precum cel despre wrestling, de exemplu?
Fiecare poveste e specială pentru mine, e o mică viață în sine, pe care o trăiesc alături de eroul meu. Povestea despre „Spaceboy” e foarte diferită despre povestea despre wrestling. Wrestlingul m-a interesat ca fenomen social, ca un teatru crud și brutal. Mi s-a părut o metaforă a societății moderne. Spaceboy e o poveste despre o persoană, despre vise, despre drama unei vieți, despre lupta cu o boală.

Dintre toate aventurile tale, există vreuna pe care ai schimba-o sau ai șterge-o, dacă ai putea?
Bineînțeles că uneori s-au întâmplat lucruri de căcat. Dar nu vreau să șterg nimic din trecutul meu și viața mea. Tot ce se întâmplă în viața noastră ne face mai puternici și mai înțelepți. Și dacă negi ceva, e ca și cum te-ai nega pe sine.