Am descoperit dragostea de țară, într-o căruță, pe drumul spre Alba Iulia

Un braț se ridică de sub o șubă groasă, care abia îl mai păzește de ger, cu un smartphone pe care-l poziționează deasupra capului. Pe ecran încap două din cele zece căruțe ce își mișcă greoi osiile pe drumul european E81. În depărtare, coada de mașini se zărește de după dealuri și coboară încet spre Aiud. Din boxe răsună cântece patriotice despre Gheorghe Pop de la Băsești, iar pe ecran începe live-ul pe Facebook.

„Uitați! Oamenii ne salută din benzinării. Să fiți mândri că sunteți români, mă! Că eu am Mercedes, dar tot cu căruța mă plimb”, zice Grig, un bihorean care s-a alăturat joi dimineață căruțelor pornite în urmă cu o săptămână din Sighetu Marmației pe drumul lung spre Alba.

La marginea șoselei, oamenii își agită mâinile și flutură drapele, parcă în dușmănie, ca și cum ar scutura din ele tot praful adunat într-o sută de ani cu de toate: război, dictatură, revoluție, sânge, moarte, încercări de democrație și multă suferință. „Vin românii, vin la Alba iar, vin la Alba iar”, fredonează moroșenii în vreme ce mulțimea se strânge în jurul căruțelor până ce nu mai pot înainta.

Pe 22 noiembrie, o sută de maramureșeni au plecat în zece căruțe la drum din Sighetu Marmației, un oraș la o aruncătură de băț de Ucraina. Și-au luat haine groase, pături, fân pentru cai și multă horincă, să intre în Alba Iulia, așa cum a făcut-o Gheorghe Pop de la Băsești, moroșanul care a prezidat Marea Adunare Națională.

Ca multe alte proiecte de Centenar, și „Drumul Unirii 1918-2018” s-a făcut pe bani publici, adică 262 500 de lei de la Consiliul Județean Maramureș. Asta înseamnă vreo 32 de mii de lei pentru fiecare zi petrecută pe drum sau 875 de lei pentru fiecare kilometru care leagă Sighetu Marmației de Alba Iulia.

În prima căruță a mers chiar vicepreședintele CJ Maramureș, Ioan Dăncuș. Împrăștiați mai erau și câțiva consilieri județeni, dar căruțele reprezentau înainte de toate regiunile componente ale Maramureșului și nu culoarea politică.

Într-o singură zi petrecută pe căruțe, au reușit să trezească o țâră de patriotism până și-n mine. Nu pentru că mi-au cântat toată colecția de melodii dedicate Unirii, ci pentru că m-am simțit acasă în ger, cu horincă, cu șube, cu glume și cu zâmbetul de neînțeles al șoferilor blocați zeci de minute, în spatele convoiului de căruțe.

„No, ai mai văzut oameni așa nebuni ca noi?”, mi-a spus trăgându-mă de braț organizatorul Sorin Pop, cunoscut drept Șoricelu’.

Dar e greu să găsești oameni mai nebuni, care să aducă puțină bucurie și în comunele pierdute la margine de drum național, precum Unirea sau Decea. Căci, în locurile unde nu au ajuns festivalurile ori simpozioanele din bani publici, au ajuns niște căruțe din Maramureș.

Cu două zile înainte de Centenar, m-am alăturat convoiului de căruțe pentru ultimii 48 de kilometri dintre Unirea și Alba Iulia. Plecarea e de dimineață, iar lângă primărie dau de doi băieți ce își îmbracă iile din căruță. Grig și Ovidiu au venit de la Oradea pentru a se alătura, în ultima zi, convoiului din Maramureș. Ambii sunt pregătiți de plecare, chiar dacă ceilalți moroșeni nu-s de zărit nicăieri în Unirea.

Au adus cu ei doi cai tocmai de la Bihor. Îi prind un mărțișor Centenar în piept lui Grig, în timp ce iapa își depărtează picioarele și dă drumul unui șiroi de urină pe asfaltul rece. Mă dau la o parte, dar omul îmi promite că mă ține în căruță până la Alba Iulia.

Acum, în fața primăriei sunt încolonate pentru plecare toate căruțele. Din boxe răsună muzică patriotică, iar căruțașii stau la poză. „Radio ZU”, îi îndeamnă să zică Claudiu, un tânăr care face poze pentru Maramureș Centenar.

„Zuuuuuu”, răspund căruțașii moroșeni, pregătiți să intre în direct la matinalul lui Morar.

În spatele unei camere se ascunde și un jurnalist maghiar, care încearcă să-i explice organizatorului că la vecini e o perspectivă puțin diferită asupra Centenarului, dar trebuie să recunoască că e „nice” drumul căruțașilor din Maramureș.

De pe margine, Ion Huzău privește cu ochi blânzi. E pensionar venit de pe malul ucrainean al Tisei: „Maramureșenii sunt foarte patrioți, mai ales că nu e o situație prea bună în Ucraina cu Rusia. Așa că nu pot decât să viseze la România”.

În scurt timp sunt și eu împinsă lângă cel care trage hamurile pentru căruțașii din Săcălășeni. „Trăiască România. Trăiască tricolorul”, îmi urlă boxa în ureche, în vreme ce un moroșan lovește cu ciomagul în platforma căruței. Sub privirea unui tractorist oprit din munca câmpului, ieșim din Unirea.

„Ne salută oamenii din America”, țipă un maramureșean în timp ce face live pe Facebook. Apoi, îmi pasează o sticlă de horincă și mă îndeamnă să beau, să mă încălzesc. Un altul îmi aruncă o șubă pe umeri și-mi promite că o să cobor moroșancă la capătul drumului ce leagă Unirea de Alba Iulia.

Dar oamenii nu se încălzesc doar cu horincă.

„Te încălzești când vezi omul care te claxonează, aruncă cu flori în tine sau cine știe cu ce”, spune Claudiu Trif, care se recomandă drept meșter popular din Săcălășeni. Nu trec nici cinci minute și ne trezim cu o pungă de cozonac în căruță de la un localnic din Decea.

Dar n-apuc să pun gura pe băutură, că Grig mă ia în brațe și mă urcă în căruța bihorenilor din Sânmartin.

„Acum o sută de ani, erai deja nevasta mea”, spune omul, care-i mulțumit că măcar a provocat un conflict local furând femeia de la Săcălășeni. Eu nu pot decât să mă bucur că legea îmi este mai favorabilă azi decât în 1918.

La marginea drumului, o bătrână își ține poalele cu o mână, iar pe cealaltă o flutură în aer. Are ochii plini de lacrimi și îi fixează pe toți căruțașii, om cu om, până la ultima căruță. Un grup de oameni aplaudă dintr-o benzinărie, angajații unui supermarket dintr-o parcare, oamenii ieșiți pe la ferestre. În scurt timp, o mulțime înconjoară căruțele, care nu mai pot înainta prin centrul Aiudului.

Moroșenii coboară și sunt înconjurați de copii. Brațe apar din mulțime și dispar cu câte un moroșan de după gât. Fiecare vrea o amintire cu Drumul Unirii. Până și eu mă trezesc în fotografiile unor femei, care nu par deranjate că-s moldoveancă, am port oltenesc și sunt învelită cu o șubă maramureșeancă. Practic, eu sunt Unirea.

„Aș vrea să mulțumesc celor care au poposit aici ca acum o sută de ani”, se aude vocea înghețată a primăriței din Aiud, Oana Badea.

Nu apucă să stea prea mult de vorbă cu maramureșenii, că se trezește și ea ridicată și pusă în căruță pentru o poză, în vreme ce în balconul primăriei pare că se desfășoară o scenetă din Caragiale.

Și așa cum s-a adunat, mulțimea se rupe în două și lasă caii să tropăie pe bitum spre Unire.

„Să le-o dăm la unguri”, strigă un camionagiu blocat în trafic. Însă, strigătul lui e primit cu un râs mai degrabă incomod.

Din adunătura de moroșeni care merg acum pe urmele străbunilor lipsește naționalismul care ne-a otrăvit mințile în ultima sută de ani. E o perspectivă diferită de partea cealaltă a graniței. Dăncuș glumește că a îndemnat un ungur să cânte „Treceți batalioane române Carpații”, omul a refuzat politicos și s-a prins de prostie abia când l-a auzit că răspunde la telefon cu „Igen”.

Da’ nu am timp de un panseu despre naționalism, căruțașul trage de hamuri la stânga și ne ducem unii peste alții în timp ce caii o iau la vale. Maramureșenii coboară în câmp și scot din căruțe fân pentru animale. Aduc găleți de apă din vecini și abia apoi se apucă de tăiat slana, brânza și cașcavalul pentru oameni. Fiecare bucată de mâncare vine din alt sat traversat de căruțe.

Le lipsește un popă, așa că improvizează o rugăciune.

După ce-am mâncat slană mai am de învățat un lucru pentru a deveni moroșancă, să beau cu două degete îmbrățișate în jurul gâtului sticlei de pălincă, să o dau repede pe gât și să strig cu regret: „Văleu, Doamne. Ci ghine o fost!”.

Cu vreo 20 de kilometri rămași până la Alba Iulia, din când în când, polițiștii trag pe dreapta căruțele pentru a mai elibera captivii din ambuteiaj. În loc să-și înjure soarta, șoferii aplaudă și filmează trecerea convoiului. Dintr-o dubă de instalatori de pre-mochete, un bărbat iese pe geam și strigă victorios: „Trăiască România”.

„Îți dai seama câți sunt în coloană și mai puțin de unu la sută sunt nervoși. Bine, mi-o arătat unul degetul ăla, dar cam atât”, se amuză Călin Pop, unul dintre consilierii județeni care participă la „Drumul Unirii”. Tiriștii zdruncină cu claxoane până și osiile căruțelor, iar Dăncuș ridică și mai sus drapelul și urlă: „Nu vă supărați pe noi”.

Seara se lasă odată cu gerul. Farurile par niște furnici roșii ce se întind pe mai multe dealuri și văi, făr’ de sfârșit până la Alba Iulia.

Am ajuns la ultima oprire înainte de Unire - Teiuș.

În fața statuii ridicate în memoria lui Ion Arion - primul martir al Marii Uniri - se strâng atâția copii încât zici c-am intrat peste o serbare. Moroșenii depun o coroană și cântă cu patos între două mese cu mai mult vin fiert și ceai. Eu revin în căruța de Săcălășeni, unde hamurile sunt ținute de Dani, întors din Franța special pentru asta.

Are mâinile asprite de ger și de muncă. „Io, țăran m-am născut, țăran mor. E un sentiment. Te prinde și nu-ți mai dă drumul”, spune el.

Din spate, Călin Pop sparge bezna cu cântece haiducești despre Andrii Popa. Se oprește dintr-o dată și spune vesel: „Bă, vârfurile de la dește nu le mai simt. Da’ e ok, că sunt aici. Mi se face inima de două kile”.

O mână de gardieni de la penitenciarul de la Aiud coboară din dubă și îi întâmpină pe căruțași în aplauze, undeva la opt kilometri de Alba Iulia.

Șoricelu’ vorbea de dimineață despre cum o să forțeze intrarea în Alba Iulia, așa cum a făcut-o în Cluj. Da’ nu a fost să fie. După un drum de opt ore pe căruțe, moroșenii sunt opriți la intrarea în oraș și trimiși pe Șoseaua de Centură.

Și pentru că nu se mai termină nici aici coada de mașini, căruțele ajung pe un alt drum ocolitor. După o oră de mers la pas prin beznă și ger, ne oprim, coborâm din căruțe și ne urcăm în mașini spre Alba, în timp ce căruțele se retrag în grajdurile din apropiere.

Moroșenii se vor întoarce să termine ce au de terminat și să ajungă la Unire, în ziua Centenarului.

E 1 Decembrie și, în fața hotelului Cetate, comitetul de întâmpinare s-a adunat deja, doar căruțele mai trebuie să apară. În costume de moroșence și cu umerii acoperiți de șube groase, fetele sunt trase în poze de trecători. Da’ cu toată agitația din jur, oamenii sunt în derivă, nu știu de unde vin căruțele, că i-au învârtit peste tot prin Alba Iulia.

„Trăiască România dodoloață! Trăiască, trăiască și înflorească… Moldova, Ardealul și Țara Românească”, e zgomotul care rupe agitația dimineții și precedă căruțele din Maramureș.

În fața unei benzinării, moroşenii pun de o horă și mă trag și pe mine de mână să le intru în dans. E o horă sugrumată de mulțime, care se sparge în colinde despre Viflaem.

„Horinca și datoriile în bancă nu se termină niciodată”, e motto-ul moroșenilor. Sunt fericiți și obosiți. Dar au ajuns unde trebuiau să ajungă, la Alba Iulia.

Oamenii pornesc cu dans spre Monumentul Unirii. Intră în mulțime, dau peste preoți și peste Preafericit, dar nu se lasă până nu-și depun coroana lângă cele patru cruci împreunate ca Țările Române în 1918. La plecare, însă, căruțele nu mai erau de găsit. Jandarmii le-au gonit doi kilometri spre capătul paradei militare.

„Păi, ne facem de căcat! Unde să merem, mă, că merem acolo în pas alergător. Doar să știm unde merem”, urlă la telefon Dăncuș.

Cu boxe și șube după ei, moroșenii o iau prin ganguri de bloc și pe străduțe, vreun kilometru pe lângă tancuri și artilerie militară, până ajung la capătul drumului și în căruțele scoase de pe bulevard. Parada care începe cu avioane militare se încheie ca-n 1918, cu tracțiunea animală venită din Maramureș.

Seara se retrag spre periferie, se dezbracă de o săptămână de trai românesc, își trag blugii peste izmene, lasă șuba și urcă în autobuze, pentru drumul înapoi în Maramureș.

Rămân singură, iar sub focurile de artificii tricolore, mă întreb dacă plec la București cu ceva din Unirea asta. De un lucru sunt sigură însă, că gerul și horinca ne-au unit într-o simțire mai mult decât a reușit să o facă o sărbătoare pentru care România nu a fost cu adevărat pregătită.