Oamenii care spun că sunt alergici la Wi-fi

Acest articol a apărut inițial în VICE Olanda.

O parte a vieții din zilele noastre presupune să stai pe internet toată ziua şi să te neliniștească tot ce vezi şi ce citeşti. Există însă un grup de oameni care ating pragul critic la capitolul stres chiar înainte sa citească și un singur cuvânt online. Oameni care susțin că simpla existență a internetului are un impact negativ asupra sănătății lor. Aceşti oameni suferă de hipersensibilitate electromagnetică (HSE), ceea ce înseamnă că suferă de o gamă întreagă de simptome atunci când sunt expuşi câmpurilor electromagnetice de tipul celor emanate de routerele de wifi, telefoanele mobile și televizoarele.

Nu toți specialiştii din domeniul medical sunt convinşi că HSE este o afecțiune reală. Un studiu realizat în 2017 la Universitatea din Essex a arătat că participanții care susțineau că suferă de HSE aveau simptome numai în momentul în care ştiau că există o antenă în zonă. Cu toate astea, nu prezentau simptome atunci când nu erau conştienți dacă antena este funcțională sau nu.

Totuşi, asta nu diminuează faptul că aproximativ 5% din populația Marii Britanii susține că este afectată de HSE. Dacă ți se pare că ai mai auzit despre boala asta, atunci ai dreptate, pentru că a apărut în Better Call Saul, un spin-off Breaking Bad, în care Chuck, fratele lui Saul, se ascunde în casă pentru a se apăra de toate semnalele electromagnetice care îl înconjoară.

Nu îmi pot imagina viața într-o lume civilizată fără internet, d-asta sunt şi interesat să aflu cum e să simți că te afectează. Le-am contactat pe Nanny şi Martine, două femei care suferă de HSE, ca să aflu. M-au invitat să-mi petrec ziua cu ele în buncărele lor anti-wifi.

Martine m-a luat de la gara din Steensel, un orăşel mic din sudul Olandei. Imediat după m-am urcat în maşină, m-a rugat frumos să îmi închid telefonul sau măcar să-l pun pe mod avion. Cum nu voiam s-o fac să se simtă rău şi să am parte de o experiență completă, am făcut ce mi-a cerut.

Martine, care are 40 şi ceva de ani, a lucrat în departamentul legal al unei organizații cunoscute din Amsterdam care oferă ajutor refugiaților. Asta până când a început să simtă nevoia să fugă din oraş, departe de ce considera ea a fi o supradoză de wifi şi radiații.

„Eram epuizată complet, sufeream de burn out”, îmi spune Martine. „Te forțezi să continui până se produce o ruptură în interiorul tău”.

Martine spune că este printre puținele persoane din Olanda căreia i s-a acordat ajutor de şomaj pe baza simptomelor ei - deși autoritățile care i-au garantat beneficiile nu au declarat oficial că sursa simptomelor ei este radiația electromagnetică. În prezent, ea oferă consiliere legală altor suferinzi de HSE. Nu a fost uşor - mulți cercetători din domeniu cred că HSE este o problemă psihologică, în timp ce unii specialişti cred că însăşi frica de radiație ar putea să fie nesănătoasă. Martine respinge acestă teorie, indicându-mi alte studii care demonstrează efectele nocive ale radiației.

Am ajuns acasă la Martine, o casă din lemn construită chiar lângă locuința părinților ei. Tatăl ei, un om de știință, susține că are și el HSE, și se consideră un expert in blocarea radiațiilor. Nanny, prietena Martinei, care are în jur de 50 de ani, a stat cu femeia câteva zile ca să poată lua o pauză de la câmpurile electromagnetice de la ea de-acasă. Ea este administratorul site-ului EHS Zichtbaar, cu care speră să răspândească informații despre ce crede ea că ar fi efectele nocive ale omniprezentului wifi în viața noastră de zi cu zi. Soțul ei o ajută cu site-ul, însă dragostea lui pentru gadget-uri câştigă de multe ori: „John își iubește smartwatch-ul”, spune Nanny, „însă mă face sa mă simt rău, aşa că deocamdată trebuie să stea într-un sertar”. Nanny nu urăște tehnologia, dar ar vrea sa vadă wifi-ul înlocuit cu ceva mai sănătos.

Nanny nu iese niciodată din casă fără echipamentul ei de protecție, care arată ca o cască de apicultor făcută din fire argintii. Până și comandarea echipamentului a fost un chin. Nanny nu poate să folosească un calculator sau să vorbească la telefon fără să se simtă rău pentru tot restul zilei.

M-am plimbat cu Nanny în pădurea din spatele casei Martinei şi mi-a explicat de ce crede că radiația este noul azbest. „Multă lume presupune ca este sigur și testat sau nu vor să se gândească la treburile astea.” a zis ea. „Sunt atâtea lucruri îngrozitoare care se întâmplă în lume, înțeleg de ce oamenii vor să-şi vadă de viețile lor fără să se gândească şi la iradiere. Nu este sănătos să-ți fie mereu teamă.”

Întorşi în casă, am mâncat toți trei un prânz lejer și am avut o discuție aprinsă despre impactul negativ pe care îl are obsesia societății pentru social media. Cam pe la jumătatea conversației, Nanny a început să devină foarte agitată și a scos un aparat mic că să verifice nivelul radiațiilor din cameră.

Am început şi eu să mă simt inconfortabil când antenele lungi ale aparatului au stat un pic mai mult deasupra laptopului meu. „Doar verific că să fiu sigură.”, a zis Nanny, într-o încercare de a mă liniști. Din fericire, era doar o alarmă falsă. Am întrebat-o dacă pot să testez aparatul că să văd dacă chiar funcționează. Martine mi-a dat voie să deschid telefonul pentru câteva secunde.

Imediat după l-am scos de pe mod avion, au început să mă bombardeze mesajele. La scurt timp după, aparatul de detectare a radiațiilor a început să bipăie isteric, cu alarme roșii care scânteiau. Câteva secunde mai târziu, mi-am pornit telefonul pe ascuns doar ca să mă asigur că aparatul nu este controlat de Nanny sau Martine. La fel că înainte, a început să lucească și să bipăie, semn că a detectat câmpul electromagnetic al telefonului meu.

Nanny locuiește în mod normal cu familia ei în orașul Geldrop, situat la jumătate de oră distanță de casa lui Martine. Câteodată, când simte că nu mai face față radiației electromagnetice din jur, Nanny îi vizitează pe Martine și pe tatăl ei pentru câteva zile că să-și revină. După cinci zile în care a stat cu prietena ei, Nanny a plecat înspre casă și m-a invitat și pe mine să merg cu ea. În timp ce eram cu ea și cu Martine în mașină, mă gândeam cât de inconfortabil trebuie să se simtă Martine, având în vedere că pleacă dintr-un loc unde se simte în siguranță și revine într-un mediu despre care ea consideră că o îmbolnăvește. Martine a condus mai tot timpul numai pe drumuri de țară că să stăm cât mai departe de turnurile de transmisie. „La un moment dat începi să le vezi peste tot”, mi-a zis Martine.

Soțul lui Nanny, John, cele două fiice ale ei, soacra ei şi cățelul familiei au venit în vizită și o așteptau. „Nanny, nu sta acolo!”, a atenționat-o soacra ei imediat după ce a intrat în casă. „Eu și John am măsurat mai devreme și acolo sunt cele mai rele radiații din toată casă.”

În timp ce îmi arăta casa, Nancy mi-a explicat că pereții sunt vopsiți cu vopsea specială anti-radiații și că bucătăria este acoperită în staniol ca să nu intre semnalul de la wifi-ul vecinilor. Nanny spune că nu este destul încât să elimine toată radiația din casă, pentru că „și tabloul electric are un câmp electromagnetic”. Ea locuiește într-o rulotă în curte, dar vine în casă la cină.

„A fost amuzant la început”, mi-a explicat ea. „Era ca și cum eram în vacanță. Dar acum mi-ar plăcea să mă întorc în casa mea și să pot sta acolo permanent.”

Oricât de fascinante mi s-au părut viețile fără wifi ale lui Nanny și Martine, mi-era un dor incredibil de existența mea normală, oricâtă radiație ar fi în ea. Tocmai când eram pe punctul de a pleca, Nanny mi-a arătat linia ei de tricouri cu mesaje, pe care a creat-o împreună cu soțul ei, și pe care o vinde pe site. Tricourile au mesaje de tipul „Vrei copii? Lasă telefonul departe" și „Te simți Blue-tooth?".

După ce mi-am luat la revedere, Nanny și-a rugat fiicele să mă conducă până la cea mai apropiată stație de autobuz. Le-am întrebat ce părere au că mama lor pleacă atât de des: „A fost drăguț să avem wifi pentru câteva zile”, mi-au zis, „însă este mai bine s-o avem pe mama lângă noi”.