Din cei 12 ani irosiți în sistemul de învățământ preuniversitar românesc, opt mi i-am petrecut într-o școală la care preda și mama. N-am avut-o profesoară în niciunul dintre acești ani, pentru că ea preda materii inginerești, destinate profilurilor tehnice de liceu, iar eu am făcut mereu mate-info. Dar umbra ei s-a făcut simțită chiar și așa.
De ce?
Totul a început după ciclul primar, pe care l-am făcut într-o școală mai de fițe din nordul unui orășel din Oltenia. Soră-mea, care-i cu un an mai mare decât mine, a încercat să facă și generala acolo, dar nu i-au plăcut profesorii, așa că ai mei au decis s-o mute în liceul mamei.
Videos by VICE
Așa că, după experiența soră-mii, s-a hotărât că și eu voi fi mutat în aceeași școală imediat cum voi termina ciclul primar. Era un liceu cu doar două clase de gimnaziu, împărțite alfabetic: A și B. A era, chipurile, profil real, B era sportiv, de handbaliste, deci doar fetele erau acceptate acolo. Așa că am aterizat în clasa a 5-a A, la Liceul Tehnic Icsulescu (ulterior a devenit colegiu, bravo lui).
Când te simți impostor la 11 ani
Prima instrucțiune din partea mamei a fost simplă: „vezi că avem un director nițel cam locco, să nu te foiești sau să vorbești prea mult în timpul ceremoniei de deschidere, că nu-i place dezordinea și s-ar putea să te disciplineze verbal și fizic”. Zis și făcut, am stat înțepenit cu buchetul de flori în mână preț de o oră sau cât o fi durat mizeria. Dar mi-a prins bine, era o informație pe care alții, proaspăt aterizați pe băncile școlii, n-o aveau. Și care m-a pregătit sufletește pentru ce avea să urmeze-n liceu, când l-am avut profesor de matematică timp de patru ani.
Apoi a început școala. Nu mai țin minte dacă am conștientizat din start ce înseamnă să am o mamă profesoară în același liceu cu mine. Dar după ce diriginta (parcă?) a dat de veste întregii clase că mama e cine e, sindromul impostorului s-a instalat relativ rapid. Mi-am dat seama că, oricât de bine m-aș descurca, mereu va plana asupra mea suspiciunea că am fost avantajat de profesori într-un fel sau altul.
Și a planat. Mereu am simțit că tovarășii și tovarășele de clasă păstrează o oarecare distanță de mine. Poate și pentru că eram cam arogant și gură spartă la vârsta respectivă, dar nici originile părintești nu m-au ajutat. N-am fost chiar izolat sau copilul ăla pe care nu-l bagă nimeni în seamă, am avut ceea ce la vremea respectivă aș fi numit „prieteni”, dar mereu am simțit că lipsește ceva, că nu suntem atât de apropiați pe cât mi-aș fi dorit.
Amenințarea constantă că voi fi zis lu’ mama
Ca fiu de profesoară, nici nu aveam cum să fiu un prieten prea ofertant. Cât de deschis poți fi față de un om care după ore se duce acasă la o tanti care se știe bine cu diriga și toți profesorii tăi? Cât de multe poți împărtăși în preajma lui? Poate acasă îi scapă porumbelul pe gură și află diriga că ai copiat la teza la română. Cam așa-mi închipui că gândeau bravii mei colegi. Eu sigur aș fi gândit așa.
Și nici profesorii nu prea mă ajutau în sensul ăsta. Parcă de-ai dracu’ tot țineau să amintească clasei ce hram port. Făceam vreo năzbâtie, vorbeam în timpul orei? „Felipe, poate o întâlnesc pe mămica-n cancelarie și-i povestesc ce faci tu la ore!”. Luam o notă proastă (pe vremea aia, „notă proastă” însemna orice sub opt)? „Aoleeeeu, Felipe, tu ești copil de profesori, ce-i cu nota asta? Ce-o să zică mama când s-o uita în catalog?”.
Norocul meu cel mare a fost că nu eram chiar prost. Existau materii la care era evident pentru toată lumea că mă descurc prin forțe proprii și notele mari sunt meritate. Chiar și pentru cei mai mari dușmani ai mei era greu să spună „bă, eu nu cred că Felipe merita zecele ăla la engleză, română sau istorie”. Pentru că altfel n-aș fi auzit atâtea rugăminți fierbinți precum „bă, dă-mi și mie să copiez/să fac tema, nu fi bulangiu”.
Iar la materiile pentru care nu aveam vreun talent nativ, precum matematica sau fizica, eram suficient de muncitor (mă rog, împins de la spate de părinți), încât să nu fiu considerat ultimul impostor. Când luam un opt sau un nouă, nu se ridicau prea multe sprâncene. Zecele era puțin mai surprinzător.
Când maică-ta îi predă băiatului care voia să te bată-n gimnaziu
În mod surprinzător, nepotismul nu m-a scăpat de bullying. Când comentam aiurea-n tramvai în fața băieților bazați și conectați, eram rapid pus la punct, cu o mână băgată-n grumaz sau un dos de palmă după ceafă. La rândul meu, aplicam același model de bullying față de cei pe care-i consideram inferiori mie în lanțul trofic.
Uneori evaluam greșit situația, cum s-a întâmplat prin clasa a șaptea, când i-am făcut „coinaci” („puțoi”, în argoul local) pe niște băieți cu un an mai mici decât mine. N-au fost impresionați de vârsta mea înaintată și nici de zvonul că aș fi odor de profesor, așa că următoarele săptămâni au căutat să mă bată. Pentru o clipă n-au reușit, pentru că m-au ferit colegii bazați și conectați. Până la urmă mi-am încasat vreo trei pumni – unul în afara școlii, prin cartier, de la un coinac ce stătea aproape; altul pe la spate, în îmbulzeala rezultată după un careu; al treilea în umăr, de la un băiet boxeur care a ținut să-mi spună că nu se teme de colegii mei bazați și conectați. Mai târziu, în liceu, am aflat că cel din urmă e elevul mamei. Am interogat-o vag interesat despre situația lui la învățătură (era bună, cică, bravo lui), fără să-i spun vreodată de ce întreb. Pentru că băieții nu vorbesc despre chestiile astea, mai ales cu mamele lor.
Anii de liceu, tot după fustele mamei
După gimnaziu am făcut greșeala de a rămâne în același liceu. Eu spun că la insistențele părinților, ei spun că, de fapt, puteam face ce vreau. Da, că mare putere de decizie mai ai la 14 ani. Cert e că, într-a opta, mă bătea gândul să fac bilingv-engleză la unul dintre liceele fițoase ale urbei. Dar din stânga și din dreapta auzeam doar „du-te la real, că acolo faci de toate și poți ieși ce vrei”. Am pus liceul Icsulescu primul pe listă, profil real – acolo am intrat. Puteam merge aproape oriunde, că avusesem medie peste nouă la capacitate, dar eu am rămas în ograda protectoare a mămicii.
Și nu mi-a plăcut, bineînțeles. În primul rând, n-aveam nicio treabă cu informatica. Pascal era un limbaj de-a dreptul extraterestru pentru mine. Nu ajuta nici faptul că am nimerit o profă nu tocmai răsărită, căreia, după vreo doi ani de predat, ajunseseră să-i dea dea lecții cei mai pricepuți informaticieni ai clasei (ajunși aproape toți programatori). Până la urmă, ce om care știe programare alege de bunăvoie și nesilit de nimeni cariera de profesor de informatică într-un orășel din nordul Olteniei? Unul nu foarte priceput, probabil.
Măcar nu mi-am luat bătaie de la proful de mate
Șocul cel mare a fost la matematică. Nu că mi-ar fi plăcut vreodată în mod deosebit, dar în generală mă descurcasem mereu onorabil (adică medii de la opt în sus, s-a întâmplat deseori să iau nouă și zece, la Capacitate am luat peste nouă).
Doar că-n liceu am dat de zbirul zbirilor, directorul școlii. Un bărbat mândru, de aproape 60 de ani, cu tot păru-n cap (deși alb), mereu la cămașă, cravată, sacou și pantaloni de stofă. Avea o soluție pentru orice „deviere comportamentală”. Neștiința, lenea, obrăznicia, absența, părul netuns, barba/mustața nerasă erau tratate prin palme, urecheat, șut în fund, abuz verbal sau shaming. Abia atunci am simțit pe pielea mea beneficiile nepotismului. În sensul că eu eram scutit de palme și șuturi în fund, doar eram odorul doamnei Filip. În schimb, n-am scăpat de urecheat și de frica constantă că mă va scoate la tablă și mă va umili-n fața întregii clase. Ceea ce se întâmpla deseori, pentru că omul adora să-i pișe-n freză pe elevii pe care-i simțea nepregătiți și speriați de el. Doar că-n privința mea nu-și putea aplica tot arsenalul de disciplinări fizice. Ce ușurare.
Patru ani – pentru că da, am făcut greșeala de a sta până la capăt – matematica nu mai era DOAR matematică. Matematică însemna trezit cu noaptea-n cap (începeam orele la șapte jumătate), matematică însemna lumină enervantă de neon alb, matematică însemna zbierete, însemna o stare constantă de stres și tensiune.
Ai mei, ca toți părinții confuzi ai anilor 90, modelați din fragedă pruncie de parentingul tip „ordine și disciplină”, au preferat să rămână pasivi în fața abuzurilor. Știau ce reputație are omul, doar ei mă avertizaseră-n privința lui. Dar s-or fi gândit că, atât timp cât nu sunt eu cel care-și ia palmele și șuturile-n cur, totul e ok. Iar o urecheală n-a omorât nimeni, nu? În plus, o fi fost și vina mea. Că nu-mi plăcea cartea. Că eram leneș. Că nu-mi plăcea munca. Că eram distras de Internet și jocuri video. Cum să nu-ți placă matematica de nivel M1, ej nebun? E frumoasă, te ajută-n viață, mai ales când ești la Mega și, ca tot omul, trebuie să-ți calculezi bugetul de cumpărături cu derivate, integrale și grafice de funcții.
Cum ajunge mediocritatea o binecuvântare
În rest, relația cu tovarășii și tovarășele de clasă a decurs aproape ca-n gimnaziu. Privit cu suspiciune de unii, cu simpatie de alții, ca tot omul. Cu unii, nu mulți, am rămas prieten și azi. Avantajul în liceu a fost că suspiciunea de nepotism s-a mai diminuat datorită (da, nu „din cauza”) notelor slabe la matematică și informatică. Dacă m-ar fi acuzat cineva de ceva, aș fi putut aminti liniștit de cinciul sau șasele luat la teză sau ultima lucrare de control. Cum să fiu avantajat, tu nu vezi ce prost sunt? Așadar, am devenit, în sfârșit, un elev mediocru. Cine și-ar fi închipuit că mediocritatea poate fi o binecuvântare?
Morala: stay in school, kids ! Dar nu în școala mămicii
N-aș spune că cei opt ani de tinerețe petrecuți în aceeași școală cu mama mi-au prins foarte bine, oricât de bune ar fi fost intențiile ei. Poate că atunci nu conștientizam efectele sută la sută, dar după ceva timp, începi să vezi altfel lucrurile.
În primul rând, e o chestie ce mi-a erodat încet, dar sigur stima de sine – orice sentiment de satisfacție era urmat aproape inevitabil de îndoieli, de senzația că-s un impostor avantajat și cocoloșit. Și, cel mai important, m-am simțit controlat. Ce adolescent vrea să fie monitorizat aproape-n permanență? Te duci acasă, dai de mă-ta. Te duci la școală, dai tot de mă-ta. Profesorii și tot personalul școlii păreau informatorii ei. Țin minte că, undeva prin clasa a șaptea, inclusiv femeia de serviciu m-a amenințat că mă toarnă maică-mii dacă mai sunt obraznic.
Și măcar de ar fi fost un liceu bun, cu profesori unul și unul. Dar, cu unele excepții, n-a fost cazul. Nici măcar zbirul lui pește prăjit n-a fost dictator cu prințipii până la capăt. La bacalaureat, de exemplu, a făcut în așa fel încât bully-ul clasei (pe care-l lăsase corigent an de an la matematică) să iasă cu a doua sau a treia medie pe școală. Nu știe nimeni cum s-a întâmplat asta, rămâne o enigmă. Poate a contribuit și faptul că tatăl lui era un șef local de poliție și avea culoarea politică potrivită.
E bine totuși că, în al 12-lea ceas, am hotărât s-o apuc pe drumul meu. Adică nu m-am făcut inginer sau programator, cum, probabil, și-ar fi dorit ăi bătrâni. Am dat la Jurnalism și am făcut un an de master la SNSPA. Mult mai bine. O decizie ce s-a dovedit deosebit de înțeleaptă pe termen lung, pentru că n-aș fi vrut ca astăzi, la 27 de ani, să-mi măsor salariul în mii de euro. Doamne ferește.
Editor: Iulia Roșu
