10 întrebări pe care ai vrut să i le pui unei balerine din România

Baletul a fost o nebunie scurtă în viața mea de elevă în clasele primare. Ideea e că, într-o zi, o profesoară de balet a venit la noi în clasă să caute puștani cu aspect longilin, care să fie șlefuiți și transformați, după câțiva ani și câteva mii de șpagate, în primi balerini pe la vreun teatru. Asta era bătaia lungă. Mai realist era că te puteai lăuda printre copiii din fața blocului că tu ai poante și tutu și o arzi pe dans clasic, într-un orășel de provincie în care nimeni nu știa să pronunțe Ceaikovski.

10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unui tip care crede că Pământul e plat

Long story short: am fost recrutată, am mers la balet, m-am ofticat că nu mă îmbrăcau ca pe balerinele de pe scenă, n-am reușit să fac șpagatul, m-am plictisit, m-am lăsat și maică-mea a răsuflat ușurată. Numai că interesul pentru lumea asta a balerinelor a rămas și de-aia am vrut să aflu de la cineva care a făcut o meserie din asta, cât de frumos este și-n culise. Cât de mișto este să fii Monica Petrică, de exemplu?

Dacă te uitai la Cronica Cârcotașilor pe vremea când emisiunea asta rupea, sigur o știi pe Oana Ioniță sau, fie, pe Bebelușa Oana. Dansatoarea blondă și, mai târziu, coprezentatoarea show-ului a fost, înainte să devină vedetă de televiziune, o purtătoare de tutu la Opera Română. Cu ea am vorbit despre cum se face balet la români și cât i-a ajutat această pregătire azi.

VICE: Cum reușesc balerinele să stea pe poantele alea imposibile?
Oana: Sudiul tehnicii de balet și întărirea musculaturii începe de la o vârstă fragedă, patru-șapte ani cel târziu, și continuă până la 10-11 ani, când se începe dansul pe poante. Glezna trebuie să fie intens fortificată pentru a susține întreaga greutate a corpului. Nu este imposibil, pentru că la gimnastică fetițele merg la vârste de patru-cinci ani cu vârfurile degetelor întoarse.

La balet, pe de altă parte, talpa piciorului este susținută de un material gros din poante. Pe timpuri, poantele erau făcute din ghips, iar, după o lună, se înmuiau și deveneu imposibil de refolosit. Acum au apărut poante care se pot folosi și un an și se pot spăla la mașina de spălat. Fiecare balerină folosește și se obișnuiește cu anumită firmă de poante. E la fel ca la genți, unele sunt mai de fițe, altele mai accesibile. Prețurile poantelor variază între 50 și chiar 500 de lei.

Când ai început să faci bani cu baletul?
A fost visul meu pentru care am muncit de la patru ani, mai precis timp de 14 ani și, în 2000, am primit unul din cele trei posturi care s-au scos la concurs la Opera Română. La audiții au fost 80 de balerini din toată țară, care doreau să se angajeze. Am dansat în ansamblu, dar am avut și câteva roluri solistice în toate spectacolele de balet din acel moment: Lacul Lebedelor, Giselle, Spărgătorul de nuci etc. Aveam și cinci spectacole pe săptămână și un program infernal, dar mai puteam să-mi iau și alte job-uri pentru a-mi acoperi cheltuielile.

Cu cât erai plătită că balerină pe atunci?
Când m-am angajat, în 2000, onorariul meu era de 80 de lei și am plecat, după patru ani, cu un salariu de 400 de lei. Din cauza salariilor mici, drumul meu a fost spre televiziune și, probabil, al multor balerini spre vase de croazieră sau alte domenii în care își puteau folosi talentul.

Între timp, baletul a evoluat, dar nu foarte mult. În schimb, este mai rentabil pentru balerinii străini care lucrează la noi la Operă, pentru că ei primesc mai multe facilități ca angajat, printre care și acoperirea chiriei. Salariul minim pe economie este acum de 1 450 lei: de aici încep și remunerațiile balerinilor și cresc în funcție de gradul pe care îl au în ansamblul de balet sau solistic.

Ce rol este absolutul carierei unei balerine? Lebăda neagră din Lacul lebedelor?
Fetele sunt fascinate de frumusețea costumelor, de mersul pe poante și mai ales de grația balerinelor. Și cred că majoritatea visează să fie lebăda albă, deși rolul este dansat de aceeași persoană. Face un dublu-rol: lebăda albă și cea neagră. Absolutul este să devii prim-solistă, să fii acea balerină mereu în centrul atenției, după ce ai muncit o viață în față barei de studiu.

Există criză de bărbați în corpul de balet? Nu-mi imaginez mulți care să vrea să apară pe scenă, în colanți.
Asta este o criză actuală. Când am început eu baletul, în București, erau trei fete și șapte băieți în clasă. Atunci era o altă cultură și oamenii nu aveau preconcepții legate de bărbații în colanți. Băieții care fac balet dezvoltă, până la urmă, un fizic foarte frumos, au o ținută elegantă și sunt foarte căutați spre burse sau angajare la teatre. Norocul bărbaților cu o astfel de meserie este că au foarte multe femei în jurul lor. Și vor avea mereu de lucru, fiind criză de balerini.

Te simțeai obiectificată în perioada aceea? Știi că bărbații au fantezii cu balerine.
Wow! Nu văd ceva neapărat sexi la o balerină ci, mai degrabă, elegant și grațios. Este diferită de o dansatoare modernă, care trebuie să arate bine și să fie, probabil, și sexi.

După toți anii de carieră, simți că merită să faci asta în România?
De mică m-am pregătit pentru asta, nu vedeam o alternativă. Este o viață minunată, dar trăită departe de problemele lumii reale. Acum, cei pe care îi pregătesc eu, la școala mea de balet, tânjesc spre burse la școlile din Europa (Viena, Kiev, Moscova, Berlin) pentru a se angaja mai ușor la teatrele din străinătate, unde sunt plătiți mai bine.

Când ai ajuns de la Operă la Cronica Cârcotașilor, ce ai pierdut și ce ai câștigat?
Am câștigat mai mulți bani, am pierdut scena și publicul, dar am câștigat un public mult mai mare, cu care nu interacționam la fel. Pe scenă, nu există cadre care să te pună în valoare sau montaj, ești tu cu publicul, nu ai voie să greșești și trebuie să fii mereu sincer. Televiziunea este marketing pur și imagine. Opera este Artă.

Există invidii între balerine, așa cum am văzut eu în filmul Lebăda neagră, cu Natalie Portman? Toată lumea o urăște pe prim-solistă.
Există competiție la orice loc de muncă. Doar că, la balet, se fac niște sacrificii imense pentru pregătire și, din păcate, numai unul primește rolul principal. La Operă există vreo 10 prim-soliști, iar „examenul“ de grad de primă balerină se dă chiar pe scenă, direct în spectacol. Se testează dacă poți să duci rolul, pe tot timpul spectacolului. Cel puțin așa se făcea pe vremea mea.

Cum arată viața ta acum, de când ai ieșit din televiziune? Vorbesc de familie, de cum te susții financiar.
Sunt absorbită de școala mea de dans și artă, Dance Planet, de copiii de la cursuri. Soțul meu este alături de mine, familia mă susține, cei doi copii ai mei sunt sănătoși. Ce pot să-mi doresc mai mult? Realizez, acum, că baletul mi-a dat educație, modestie, aprecierea artei și a frumosului, baletul m-a făcut omul de azi.

Acum e amuzant când cei mici vin și îmi spun „Doamna Bebelușă“, auzind, probabil, conversațiile părinților de acasă. Mă amuz și merg mai departe, oricum este imaginea de care nu voi scapă toată viață. Este fenomenal că eu nu voi îmbătrâni niciodată și voi rămâne mereu „Bebelușă“!