Filmul ăsta te aruncă în lumea haotică a soției de preot din România care are o relație cu un elev

Ecaterina e profă de religie și soție de preot într-un oraș de provincie. Dacă la școală dezbate împreună cu elevii învățăturile din Biblie, acasă nu are neapărat un cuvânt de spus. E prinsă într-o căsătorie sufocantă, iar singura ei revoltă e că din când în când fumează pe ascuns într-o pădure.

Ce ajunge să-i schimbe viața e un elev nou cu care ajunge să aibă o relație. Dacă pentru ea e mai degrabă un moment de rebeliune și o încercare de a-și recupera tinerețea, pentru el devine o obsesie. Pentru niciunul dintre ei nu se termină bine. 

Povestea filmului Balaur e inspirată dintr-un eveniment real care a avut loc în Piatra Neamț, orașul natal al regizorului Octav Chelaru. E portretul unei protagoniste captive în propria viață, al unei lumi patriarhale care nu permite să fie chestionată și o privire asupra vieții personale a unui preot.

Balaur a avut premiera românească la TIFF, ocazie cu care am stat de vorbă cu Octav despre credință, cât de greu e să debutezi ca tânăr regizor în România și dacă se așteaptă la controverse pentru că filmul său aduce laolaltă două teme delicate în țara noastră: sexualitatea și religia. Filmul va rula în cinematografe din toamnă.

VICE: Spuneai că în România găsești câteva subiecte de filme aproape la orice emisiune de știri. De ce l-ai ales tocmai pe ăsta?
Octav Chelaru: Cam toate scurtmetrajele mele pornesc de la întâmplări care au avut loc în Piatra Neamț sau în jurul lui. Știri despre profesoare care se încurcă cu vreun elev au mai tot fost, dar pentru că acel caz s-a întâmplat în Piatra Neamț am fost părtaș la cald la reacția opiniei publice. După sinuciderea elevului a avut loc un proces penal, iar după fiecare termen presa de scandal locală prezenta noi informații, care alimentau „tribunalul” public. Păstrând proporțiile, a fost aproape ca la procesul dintre Johnny Depp și Amber Heard. 

Unii erau ferm convinși că această poveste e un scandal menit să dăuneze imaginii bisericii. În același timp, erau oameni care-i învinuiau pe părinții copilului, pentru că l-au lăsat de izbeliște. Alții dădeau vina pe profesoară. Bărbații și femeile cu care am vorbit despre caz aveau păreri destul de diferite. Asta cauți la un subiect de film, ca pe măsură ce trece timpul să mai găsești încă un strat sau ceva interesant la poveste. Filmele durează. Eu am scris sinopsisul de o pagină în august 2017 și acum suntem în iunie 2022. E o perioadă lungă și dacă subiectul nu te ațâță și nu poți să storci periodic ceva din el e foarte greu să-l duci la bun sfârșit. 

Nu e primul tău film în care ai un personaj preot. De unde vine interesul pentru zona preoțească?
În copilărie mi-am făcut vacanțele la țară la bunici. Mergeam cu ei la biserică, am ajutat chiar la construcția unei biserici și am învățat toate datinile. Am fost întotdeauna fascinat de aceste comunități care au idei foarte clare despre cum merg lucrurile, lipsa lor de echivoc în ce privește chestiuni controversate. Oamenii știu, n-au nevoie de dezbateri. M-a interesat felul ăsta de a privi lumea, mai ales prin prisma preoților. Din cele șase filme pe care le-am făcut, trei au preoți ca personaje. 

În cele trei filme, preotul apare într-o situație neașteptată, în care puterea se clatină. În Ocupat, preotul e rugat de familie să o convingă pe fată să iasă din baie ca să participe la înmormântarea fratelui ei. Pentru că fata este atât de afectată, îi dă calculele peste cap. În Haine Negre, preotul e pus să-și calce peste cuvântul pe care-l predică despre cinste și fățărnicie atunci când fiul lui fură dintr-un magazin și el trebuie să dea o șpagă ca să-l scape de urmările penale. În filmul de față, preotul e bolnav de diabet, dar și lovit de viață. 

Nimic din pregătirea lui nu îl poate salva de la ce se-ntâmplă. Oricâtă experiență psihologică ar avea, când ți se întâmplă ție tot ce știi e cumva resetat. De asta mă atrag preoții – e vorba despre un om care trebuie să aibă toate răspunsurile, dar atunci când i se întâmplă lui nu are niciun răspuns.  Iar pentru poziția lui, orice încercare de dezbatere ar fi un semn de slăbiciune.

Apropo, care mai e relația ta cu religia?
Una de love and hate. M-a fascinat dintotdeauna constructul intelectual al credințelor religioase, pentru că pretinde că răspunde la niște întrebări pe care le are toată lumea – ce se întâmplă după moarte, de ce ne aflăm aici, de unde venim –, ceea ce e foarte dificil. 

În adolescență am avut tot felul de căutări în zona asta, am căutat răspunsurile pe care religia le oferă. Am citit Biblia, am studiat literatura, am analizat tot ce-am putut cu mintea mea de atunci și apoi am intrat într-un grup unde un profesor de limba română prezenta totul prin prismă religioasă, de la literatură modernă la filme sau muzică. De exemplu, în elegiile lui Nichita Stănescu el găsea harismele creștinismului, acele puteri sau viziuni pe care anumiți călugări le dobândesc după un anumit stadiu de rugăciune. 

Aceste corelații au fost foarte interesante pentru mine atunci, mai ales în combinație cu literatura pe care o citeam atunci. Am și locuit două luni la o mănăstire din Neamț. Dacă ești oaspete în mănăstire trebuie să faci ceva, nu pot să te țină pur și simplu, așa că am spălat vasele. Ne trezeam noaptea la 3, 5 și 7 pentru rugăciuni, la 3 dimineața mergeam cu lumânări într-o peșteră să citim.

A fost o experiență unică, pe care o recomand oricui, pentru că așa ai acces la un mod de a trăi viața pe care altfel ai crede că e SF. Dar sunt niște oameni care timp de 60-70 de ani trăiesc așa. Nu sunt genul de om care să spună că religia e bună sau rea. Cred că sunt multe tonuri de gri. E foarte greu să scoți religia sau instituția bisericii din lumea contemporană românească, e ca și cum ai scoate moneda națională. Deși poate ar fi mai bine cu Euro. 

Cum ți-ai făcut research-ul pentru film, ai vorbit și cu preotese?
Am vorbit doar cu soția unui prieten de-ai mei, dar ea mi-a vorbit din poziția de amică, nu de preoteasă. Preotesele sunt ținute într-un fel de clopot de sticlă, toată viața lor e definită de preot, așa e cunoscută de cei din jur. Chiar dacă ar avea un job cu mai multă răspundere, nu ar putea să aibă propria identitate. Am căutat mai multe pe net și așa am de o tabără de vară a preoteselor. Am reușit să creez personajul Ecaterinei și cu ajutorul informațiilor pe care le-am extras din acele reportaje.

E foarte greu pentru o preoteasă să-și facă un prieten, pentru că ar fi un conflict de interese. Acea persoană ar trebui să se confeseze preotului și n-ar putea să fie prietena ei cu adevărat. M-a emoționat această singurătate și asta am vrut să redau ca backstory.

Te aștepți ca filmul să creeze controverse din cauza temei religioase?
În primul rând, ca să șochezi publicul românesc trebuie să ajungi la el. Ăsta e primul obstacol – să ajungă lumea să vadă filmul. Orice critică sau controversă ar trebui să vină după. Poate cineva va spune „nu vă duceți să vedeți filmul, pentru că e prea libertin” sau dimpotrivă, pentru că ar fi prea conservator, dar oamenii ar trebui să decidă cu propria minte pentru că filmul despre asta vorbește – despre autoritate și cum ea nu-ți dă prilejul s-o chestionezi. 

Cred că un prim pas pentru a ne moderniza ca societate ar fi să știm despre ce vorbim și să încercăm să vedem intenția sau motivația din spatele oricărei opinii. Oamenii trebuie să fie curioși și nu cred că filmul ăsta e controversat – e ca o unealtă, depinde cum o folosești.

Filmul tău se distanțează din multe puncte de vedere de cele din Noul Val. Ți-a fost teamă că n-o să fii luat în serios din cauza asta?
Sincer, da. Ce s-a întâmplat cu filmul românesc după 2000 e irepetabil. După generația prestigioasă de regizori cărora le datorăm Noul Val, pentru că au construit totul din nimic, au urmat cei care au încercat să copieze această estetică. Asta a dăunat mai ales relației publicului cu filmele românești, care s-a simțit din ce în ce mai alienat. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat – au apărut regizori ca Bogdan Mirică, și chiar și Porumboiu a făcut un film ca La Gomera. Așa că frica pe care am avut-o nu a fost așa de mare ca acum cinci ani, când alegerea mea ar fi fost probabil un act de autosabotare. 

Dincolo de dorința mea de a face un thriller am vrut un film pe care oamenii să dorească să-l vadă. Pe oameni nu-i interesează că filmul câștigă zero, opt sau o mie de premii, zic „îmi place” sau „nu-mi place” și nu ai cum să-i convingi de altceva dacă le arăți CV-ul.

În același timp, e greu să faci filme de gen în România din multe motive, în primul rând din cauza banilor. Una e să tragi un cadru-secvență care acoperă zece pagini de scenariu și alta să filmezi o secvență de urmărire unde ca să acoperi toate unghiurile ai nevoie de vreo 16 încadraturi și mai multe configurații de lumină. Comparativ cu bugetele filmelor americane, cele din România sunt o glumă. Un low budget american costă vreo zece milioane de dolari, în timp ce unele dintre cele mai scumpe filme românești de acum sunt pe la trei milioane de euro.

Nu te poți bate cu ei la nivel de buget, dar poți încerca când vine vorba de muncă, dedicare și know how. 

Ai 30 de ani. Cât de greu e să faci un film de lungmetraj ca tânăr regizor în România?
E greu, dar cred că așa e peste tot. Cu proiectul ăsta am fost la vreo zece workshopuri în toată Europa, unde am trecut prin multe filtre, discuții și dezbateri. Când mă uit la colegii de generație din alte țări din Est, aș zice că e mai ușor pentru români. În Grecia, de exemplu, fondurile pentru debutanți sunt mai puține. În Polonia, industria e atât de mare încât numărul de potențiali doritori e uriaș. În Turcia, iarăși, e mult mai complicat. În același timp, te uiți la Canada și vezi că Xavier Dolan a făcut opt filme până la 30 de ani 

Pentru mine, pot să zic că n-a fost greu deloc, a fost mai degrabă o chestiune de anduranță. Am avut norocul să am alături oameni care să aibă încredere în mine și să vadă într-un IT-ist de 24 de ani aterizat la București cine sunt eu azi. Lor le datorez totul și sper ca această selecție la TIFF să le fi ajutat tuturor.