Vă rog, încetați să mai puneți actori frumoși în roluri de oameni normali

„Too Darn Hot” este un cântec scris de Cole Porter pentru muzicalul Kiss Me Kate în 1948, dar poate să funcționeze și ca descriere a cinematografiei actuale, un coșmar real în care toți actorii arată bine tot timpul, fiecare actor secundar amărât este gata să fie postat pe Insta și debordează de sex appeal, iar Anya Taylor-Joy, al cărei ten de alabastru și structură osoasă rafinată par din altă lume, poate fi angajată să joace o simplă Jane. Ne plimbăm în lumea asta cu ochii amorțiți până la desfătare și ne hrănim apatici cu această dietă zilnică de frumusețe fizică. Avem chiar și președinți sexy acum. Cât de mult tânjim să vedem un nas mare pe ecrane! Cât de mult ne dorim să vedem niște pori deschiși!

Recent lansatul Funny Pages, debutul regizoral al lui Owen Kline despre lumea benzilor desenate, este remarcabil în multe feluri - pentru scenariul său amuzant și inteligent, pentru estetica indie relaxată. Dar ce e cel mai uimitor la el, în peisajul filmului din 2022 - cel puțin pentru mine - este frumusețea neatrăgătoare a distribuției sale. Personajele sunt fie oameni obișnuiți care-și văd de viață, fie inadaptați social, iar filmul lui Kline, inspirat din estetica lejeră a unor artiști precum Robert Crumb, celebrează comportamentul nestăpânit și manierele dizgrațioase ale acestor oameni cu ochii lor mari, părul electrizat sau slinos, tenul cu probleme și buzele umede.

Personajul central din Funny Pages, un tocilar pasionat de benzile desenate, este rezonabil de atrăgător, dar nu e mai frumos decât cineva din cercul tău de prieteni, iar părinții lui arată ca o mamă și un tată normali. Compară asta cu filmele Spider-Man, în care Tom Holland, absurd de musculos, frumos și încrezător, îl joacă pe „tocilarul” Peter Parker, iar rolul bătrânei mătuși May a fost dat uneia dintre cele mai frumoase persoane în viață, Marisa Tomei. 

Bineînțeles, unul dintre filmele astea este un lungmetraj indie cu buget mic, iar celălalt este o franciză blockbuster - dar chiar și în lumea celui din urmă, evoluția lui Peter Parker de la Tobey Maguire la Tom Holland via Andrew Garfield își spune propria poveste; iar cea a mătușii May de la Rosemary Harris la Marisa Tomei subliniază călătoria noastră de la fețe oarecum normale la frumuseți omniprezente pe ecrane. 

Lista continuă. Actorii sunt acum atât de arătoși că filmele trebuie constant să-i „urâțească” pe demizei ca să poată să joace oameni de rând. În filmul White Noise, faimosul actor sexy Adam Driver joacă rolul unui profesor care-l studiază pe Hitler și e tatăl a doi copii, asta după ce a fost Maurizio Gucci în House of Gucci, un tip „absolut banal”, iar în muzicalul Annette este un monstru cu ură de sine, o variantă modernă a bestiei din Frumoasa și bestia. „All the girls I see”, cântă Driver, „What do they see in me?” Nu știu, poate fața ta care pare pictată de Michelangelo și pectoralii de Watership Down?

Regizorul filmului Annette, Leos Carax, a lucrat cu Denis Lavant, una dintre cele mai neobișnuite și magnetice fețe din cinema. Cu un corp firav și un aparent interes pentru monstruos, Lavant ar fi putut fi mult mai potrivit în locul lui Driver ca un misogin care se urăște, e condus de gelozie și iubirea pentru o prințesă frumoasă.

Să trecem la The Batman din 2022, în care Pinguinul a fost jucat de Colin Farrell. Pentru rolul lui Oswald Cobblepot, Farrell a îndurat ore de make-up și prostetice care l-au făcut de nerecunoscut. Bravo lui - iar Farrell oferă de departe cea mai distractivă interpretare din coșmarul emo - dar chiar nu e nimeni altcineva disponibil?

Bineînțeles că rolul Pinguinului/Cobblepot a fost mai bine jucat de Danny De Vito în Batman Returns. De Vito, cu o înălțime de 1,50 metri, are o față îndeajuns de plăcută, dar probabil că n-ar vinde prea multe calendare. L-au tunat cu un nas mare și vopsea albă marcă Tim Burton pentru rol, dar altfel i se potrivește rolul fiindcă întrupează acel personaj paria din cauza aspectului său exterior. Poate Danny De Vito a reușit să se inspire din experiențele personale ca să se transforme în personaj și să compenseze perspectiva oamenilor despre el.

De Vito a apărut la finalul anilor 70 în serialul Taxi, alături de alte fețe demne de menționat precum Judd Hirsch și Andy Kaufman. Anii 70 deja experimentau ascensiunea Noului Hollywood, în care actorii principali precum Dustin Hoffman, Michael Caine și Gene Hackman au luat locul fostelor staruri din epoca de aur a Hollywood-ului. Bud Cort în Harold and Maude, Stacy Keach în Fat City, Malcolm McDowell în A Clockwork Orange au fost unii dintre cei mai excentrici actori principali din filmele care au prins la public. În roluri secundare, actori precum De Vito, Christopher Lloyd și Brad DOurif (în One Flew Over The Cuckoo’s Nest) sau John Cazale (Dog Day Afternoon) au adăugat textură procedurilor și poate un alt tip de personaj de film. Pe partea feminină - cu avertismentul că filmele făcute de bărbați tind să dea rolurile femeilor mai frumoase și să le obiectifice - actrițe precum Shelley Duvall, Sissy Spacek și Jill Clayburgh au lucrat împotriva curentului și au adus la masă pistruii, ochii mari, corpurile stângace și înfățișările schimbătoare.

În anii 90 și începutul anilor 2000, un nou val de filme independente a adus actori în prim-plan, în roluri secundare și principale, care din nou au fost opuși frumuseții starurilor din box office-urile de atunci, Julia Roberts și Tom Cruise. Steve Buscemi, Paul Giamatti, Illeana Douglas, Don Cheadle, Christina Ricci, Jane Adams, Shirley Henderson, chiar și Vincent Gallo puteau juca roluri secundare sau în unele cazuri chiar să facă tot filmul. Aceștia sunt oamenii care, oricât de sexy ți s-ar părea ție personal, pot fi actori cu personalitate, pot aduce savoare și eliberare unui film. Doar uită-te cât de bine se potrivește Philip Seymour Hoffman cu personaje precum Matt Damon, Gwyneth Paltrow și Jude Law în The Talented Mr Ripley. Unde este Philip Seymour Hoffman al anului 2022?

Un critic trebuie să fie chibzuit când își alege cuvintele cu care descrie actorii profesioniști - nimeni nu face pe nimeni urât aici! - dar merită să spun că unele fețe și corpuri din lumea filmului modern sunt încă neconvenționale. Unii actori încă aduc o notă de normalitate - de exemplu, Jesse Plemons și Olivia Colman. În The Favourite, disponibilitatea lui Colman a părut să-i ia pe toți aproape prin surprindere. Pentru că joacă regina răsfățată și geloasă alături de Rachel Weisz și Emma Stone, Colman ajunge la baza umanității personajului său și oferă ceva mizerabil și urât în modul în care se comportă. 

Plemons joacă în mod similar împotriva curentului în filme precum I’m Thinking of Ending Things, unde personajul lui se schimbă de la un fel de om obișnuit într-unul de nerecunoscut cu statură regală. Diferența din jocul lui Plemons, modul cum poate să schimbe registrul în interiorul său - astea depind de fața lui interesantă și convingătoare, și ne oferă altceva, ceva alambicat și dureros.

De ce naiba o joacă Dakota Johnson pe năuca, ocazional deznădăjduita Anne Elliot în Persuasion? Ncuti Gatwa un tocilar în Sex Education? Lily James în rolul cameristei tăcute în Rebecca? Fiecare actor din The Crown este de 50 de ori mai atrăgător decât personajele lor din viața reală. Asta nu face decât să creeze o lume strălucitoare de fețe zâmbărețe. Poate fi plăcut, dar nu antrenează ochiul publicului.

Frumusețea Insta-ready a multor actori moderni - distribuția Top Gun: Maverick are 500 de pătrățele abdominale adunate - este adesea notabil de discordantă când joacă personaje din alte epoci. Poate că se apropie o revoluție și vom vedea și oameni normali cu fețe posomorâte care ar putea juca plauzibil rolul unui bancher. Poate că actorii care vor da startul revoluției sunt încă la școală, unde colegii lor frumoși și imaculați îi strigă pe nume precum „McGee ăla fără like-uri” sau „Ariana Venti”. Vă așteptăm cu sufletul la gură.