„Nu sunt un uter ambulant” – Tinere din România mi-au zis de ce nu vor să fie mame

Într-o societate religioasă și încă extrem de conservatoare, așa cum este România, rolul femeii este de multe ori asociat cu obiectivul ei de a procrea și de a deveni mamă. Naționaliștii și tradiționaliștii noștri n-au ajuns încă la nivelul celor din Polonia, dar continuă să se bată cu pumnul în piept despre cum femeile nu ar trebui să facă avort și altcineva ar trebui să decidă pentru corpurile lor.

În acest loop continuu în care se discută despre rolul femeii în societate și importanța maternității, poeta Miruna Vlada (35 de ani) mută reflectorul pe un adevăr de multe ori ocolit: unele femei pur și simplu nu-și doresc copii.

Miruna s-a documentat intens pe acest subiect, a vorbit multe femei care nu-și doresc să fie mame și, după doi ani de lucru, a lansat cartea „Prematur”. Poeziile sale merg pe un fir roșu important, bazat pe intuiția poetei: anii de comunism și legea lui Ceaușescu de a interzice avorturile au creat o traumă în rândul unelor femei care au adus la viață copii nedoriți. Aceștia, la rândul lor, s-au format în urma acestor consecințe cu un profund sentiment de inadecvare.

Totodată, ea susține că a încercat să facă un fel de proces intim al comunismului și să se uite cu lupa la niște răni pe care le ascundem, cu speranța ca cititorii să se regăsească, să vindece niște spaime, să depășească niște stereotipuri. „Mi-aș dori mai degrabă să invit la reflecție și să pun o oglindă în fața celui care citește. Mi-aș dori, pe de o parte, ca unele texte să fie eliberatoare pentru anumite femei care se simt stigmatizate. Pe de altă parte, am vrut să pun și reflectorul pe unele dogmatisme, atât ale feminismului prost înțeles, cât și ale excesului de ideologizare”, explică ea pentru VICE.

Am stat de vorbă cu Miruna despre maternitate și cum dorința ei de a nu face copii a stat la baza „Prematur”. Alte trei femei mi-au explicat de ce au luat decizia de a nu deveni mame. 

Miruna vine dintr-o familie de profesori și povestește cum întreaga adolescență a fost bullied pentru că era grasă. La 16 ani, când o boală de oase a forțat-o să-și pună proteză de femur, pe lângă „grasa” ea a căpătat și denumirea de „șchioapa”. A fost tocilară și conformistă, deoarece și-a dorit să compenseze, însă nu și-a negat niciodată latura autentică și revoltată, pe care scrisul i-a protejat-o și scos-o la iveală. Astfel s-a „răzbunat”, cumva inconștient, pe tot convenționalismul și neacceptarea din jurul ei.

În scris și-a asumat povestea. „În urma acestei suferințe prelungite, scrisul a devenit pentru mine mai mult decât un spațiu safe de exprimare – a devenit chiar un substitut de viață, o formă de maturizare forțată și mi-a adus și bucuria de a împărtăși lumea mea cu alții ca mine. Poezia mi-a adus prieteni, cititori, m-a făcut mai puțin anti-socială și m-a făcut să văd cât de mare e forța de vindecare a cuvintelor”, adaugă aceasta.

Miruna susține că subiectul maternității românești face parte dintr-o serie de multe alte mecanisme de control social asupra femeilor. „Femeia e unica ființă care poate da viață, dar acest atribut e un rezultat al interacțiunii cu o altă ființă. Ori responsabilitatea împărtășită a bărbatului și a femeii e un subiect total absent, mai ales la generațiile anterioare”, adaugă ea. 

Conform Mirunei, femeile din România simt o presiune unilaterală că trebuie să nască cât sunt fertile și au atât responsabilitatea pierderii sarcinii, cât și a unei nașteri premature. Apoi, e responsabilitatea infertilității, a siguranței emoționale a copilului, a faptului că partenerul nu recunoaște copilul și rămân mame singure sau varianta în care devin „monștri”, pentru că împlinirea lor nu se rezumă la procreație.

Tânăra remarcă și o tensiune enormă între presiunea socială sau religioasă pusă pe femei să facă copii și lipsa totală de infrastructură potrivită. „Cumva mesajul e «fă copii pentru că așa trebuie să faci și te descurci tu dup-aia cum poți». Lipsește informarea, ajutorul financiar și emoțional, lipsește complet empatia din toată această discuție. Și noua generație de femei, cele născute după 1989, nu mai pot accepta termenii aceștia. Încet-încet, sub ochii noștri, are loc o revoluție a mamelor. Femei care vorbesc deschis despre ce înseamnă decizia lor se coalizează și lasă loc unor experiențe cât mai diverse ale maternității”, adaugă aceasta.

Ea speră la o revoluție a non-mamelor care încep să-și apere drepturile.

În ciuda emancipării femeilor, subiectul maternității rămâne un imperativ socio-cultural – etapă obligatorie în viața femeii, supusă codurilor sociale altfel contestabile, arbitrare și dominate de conflicte latente, după cum a arătat Adriana Teodorescu, lector în cadrul departamentului de sociologie de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, în cartea „Maternitatea în spațiu românesc. Mecanisme și reprezentări socio-culturale” (2017). Aceasta a intervievat mame și a analizat texte de lege care vizează aspecte maternale pentru a vorbi despre reprezentările maternității în mediul online.

De la Adriana a mai aflat că asupra femeilor se exercită discursuri și practici de putere: politică, farmaceutic-medicală, socială și culturală. Toate acestea fac dificilă trăirea autentică a (non-)maternității. 

Printre concluziile la care a ajuns Adriana în timpul cercetării se numără și că maternitatea e percepută ca o necesitate biologică mai mult decât socială, ceea ce o face să fie resimțită ca inerent obligatorie. Apoi, în comunitățile online dedicate mamelor maternitatea e intens stereotipizată și clișeele țin de paradigma neo-tradiționalistă a mamei bune. De asemenea, pentru cele mai multe mame decizia de a avea copii nu trebuie justificată, însă o mare parte dintre ele cer explicații pentru deciziile de non-maternitate.  

Nu în ultimul rând, spațiul normativ românesc denotă, la nivel de imaginar social, o reprezentare contradictorie a maternității. Pe de o parte, femeia este numai suflet când nu trebuie să avorteze și numai trup când trebuie să se reproducă medical. Dar, pe de altă parte, este datoare Statului când nu trebuie să avorteze și este datoare ei însăși când trebuie să se reproducă medical. 

Versurile Mirunei scot la iveală posibilități și nu trag concluzii sociologice. Ea crede că un copil nedorit, care stă nouă luni în lichidul amniotic, și care se hrănește doar cu substanța neprimirii lui pe lume, va avea toată viața o senzație de inadecvare, va simți că trebuie să-i mulțumească mereu pe ceilalți, va fi dependent de validarea din exterior. „Va fi mereu dependent de ceva – de cele mai multe ori va sfârși în adicții – alcool, gaming, pornografie, droguri, dependența de like-uri. Câți dintre cei care dezvoltă astfel de comportamente nesănătoase de «coping» sunt copii nedoriți, copii făcuți din greșeală, cum se spune? Nu o să știm niciodată.”

Mai mult, ea subliniază că decretul lui Ceaușescu, la fel ca orice altă politică pro-natalistă, a produs malformații – a forțat multe femei să aibă copii. Miruna este conștientă că impactul nu a fost unul uniform și, în timp ce pe unii nu i-a afectat deloc, pe alții, mai sensibili, i-a distrus.

„A lăsat urme adânci. A fost un experiment social ale cărui consecințe încă nu le înțelegem, mai ales că vorbim atât de puțin despre ele. Cred însă că efectele decretului anti-avort e un subiect care merită cercetat și cu instrumente științifice. Cred că putem înțelege multe despre cum arată România azi, la 30 de ani de la căderea comunismului, cu toate procesele ei «neîncheiate», cu toate traumele colective”, susține aceasta.

Miruna nu-și dorește să fie mamă, iar poziția ei față de subiect are mai multe straturi, direct corelate cu fazele traumelor sale și gradul ei de conștientizare de sine. Spre exemplu, ea crede că lipsa dorinței sale de a face copii are legătură și cu faptul că nu a fost un copil dorit. Și-a ascuns propriile nesiguranțe și blocaje emoționale în baza unor raționamente sofisticate, dar, la bază, spune ea, este încă un copil imatur care nu dorește să facă un alt copil să sufere.

„Sunt profă la universitate și asta mă ajută să fiu «maternă» în diverse alte moduri și simt că am cum să mă manifest la acest nivel. Cred că cel mai acut răspuns mi-a venit când am realizat că un copil e o oglindă și mă îngrozește pur și simplu ce aș vedea acolo. A nu face copii e umila mea contribuție la o lume cu mai puțină suferință și, probabil, și cu mai puțină vrajbă”, explică ea.

La fel ca Miruna sunt și alte femei care nu-și doresc să devină mame. Trei dintre ele mi-au explicat decizia lor. Numele lor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

„Eu am fost și sunt o «pârlită». Nu tu casă, nu tu bani, nu tu pile. De pe-o zi pe alta. I-am văzut și pe ai mei cum s-au chinuit și au tras ca toți copiilor lor să mergem la școală. Am trăit violență și sărăcie. Cu toate astea, am crescut cu ideea că, dacă mergi la școală, ajungi să fii protejată de multe abuzuri și o să-ți fie bine. Mistificare. Fiecare loc are abuzatorii lui și, chiar dacă mergi la școală, nu-ți crește vreun scut protector.

În toate astea, ajungi să adaugi la traume din ce în ce mai multă indisponibilitate emoțională. De asta nu vreau să aduc pe lumea asta un copil. Nu am cu ce să-l consolez. Nu am ce să-i spun și nu am ce să-i ofer. Nu vreau să îl aduc pe lumea asta în care să muncească pentru ca alții să câștige capital social sau financiar de pe urma lui sau să cresc un dubios fără scrupule care să câștige același capital de pe urma altora și nu știu cum l-aș putea crește altfel. 

Nu văd maternitatea sterilă ca vreo poziție morală superioară și poate lumea are ceva mai multe nuanțe. Ce mi-e clar însă e că pentru mine asta e o decizie pur egoistă, nu o condamnare publică împotriva celor care, voit sau nu, au sau vor avea copii.”

„Sunt o femeie care dorește copii? Nu. Spun chestia asta despre mine în măsura în care aș putea spune și că nu îmi doresc un iaht sau nu îmi doresc să urc pe vârful Everest. Preocuparea pentru dorința mea de a face sau nu copii mă irită. Mă irită toate acele discuții din familie și nu numai: tu când faci copii, da’ de ce nu faci copii, dar ai fi o mamă atât de bună, dar, știi, maternitatea te împlinește.

Realizez că problema «dorinței mele de a procrea» are legătură cu ceva ce ține de spațiul public. Este deranjant că preocuparea pentru natalitatea patriei nu este o preocupare care să țină mai degrabă de contextul socio-economic în care noi ne aflăm. Discuția e asimetric orientată către dezinteresul meu (pus pe seama egoismului, imaturității sau lenei) decontextualizat. 

Dorința de a avea sau nu copii este mult ancorată socioeconomic, dar reprezentarea socială pune accentul pe femeie. Nu vorbim despre «el» sau «ei». Chiar asa, bărbații vorbesc între ei despre chestia asta? Își spun despre cum paternitatea îi face mai bărbați? Habar nu am. La un nivel personal, mă gândesc uneori la această opțiune. Gândesc că nu mi se pare oportun, nu simt că aș fi un părinte bun și nici vremurile în care trăim nu mi se par potrivite pentru a da naștere unei ființe.

Trăim într-o lume complicată care îmi pare că se îndreaptă către extincție. Fără să dau curs unui program biologic probabil îi fac un serviciu ființei pe care nu o să o nasc.”

„Acum, nu am o opinie clară dacă vreau sau nu să fiu mamă și consider că ar trebui să fie în regulă și absolut normal acest lucru. Uneori am impresia că ești obligat să fii de partea cuiva, să fii de partea a ceva neapărat. Să fii fermă în decizia ta de a vrea sau a nu vrea copil și, dacă nu ai o opinie legată de asta, ceva nu este în regulă cu tine – sau își impun cei din jur opinia lor asupra ta. 

Simt că mă aflu undeva în mijlocul acestor dezbateri. Familia mea este numeroasă și trăiește în mediul rural, unde mentalitatea legată de a fi mamă, de a avea o familie, este complet diferită față de mentalitatea în care îmi trăiesc viața de zi cu zi, în oraș. Multă vreme nu am înțeles de ce acasă, când zic că nu sunt hotărâtă și că există o probabilitate mare să nu vreau copil, sunt pur și simplu ignorată, ca și cum așa ceva nu se poate. Cu timpul, am realizat că are de-a face cu singurătatea: «să fie măcar cineva care îți aduce o cană cu apă la bătrânețe». Când mă întorc înapoi în oraș, discursul se schimbă. Sunt înconjurată de prietene care au joburi stabile, călătoresc, au tot felul de activități care cer o viață fără copil și devin indecise.

Îmi doresc o lume în care decizia unei femei să depindă doar de ea. Să nu existe presiune, rușine, dar nici admirație pentru decizia ei.”

Dreptul femeilor de a face ce-și doresc cu propriul lor trup ar trebui să fie o normalitate, la fel ca dreptul lor de a alege să nu facă copii. „Prematur” este o încercare spre schimbare sau măcar o poartă deschisă spre a vorbi mai mult despre asta. 

Miruna Vlada susține că este important să vorbim despre suferințele noastre, dar e important și să facem ceva, mai ales cei sau cele care avem resurse să o facem. „Cred că solidaritatea între femei face minuni. Organizarea politică, de exemplu, și articularea vocilor anti-conservatoare pot să mai încline puțin balanța și să mai protejeze drepturile cu greu câștigate, tot mai amenințate în ultimii ani”, susține ea. 

„Corpul femeii a fost mereu un câmp de bătălie și va rămâne așa – un obiect politic ușor de instrumentalizat. El se poate schimba doar dacă femeile vor decide să își privească și să își folosească trupul și pentru ele, nu doar ca recipiente ale plăcerii sau vieții altora”, conchide Miruna.