Poveștile celor două Yulii care au fugit de războiul din Ucraina îți arată cealaltă față a românilor

Pe 24 februarie, Rusia a invadat Ucraina, după aproape opt ani în care țara vecină României n-a fost străină de conflict cu grupările separatiste din est. Totodată, în 2014, Rusia a anexat Crimeea și și-a arătat intențiile de-a nu lăsa războiul să fie doar o chestiune din secolul 20 pentru Europa. Din 2022, războiul a revenit, adus de ruși, și-a forțat sute de mii – cu estimări de până la milioane până la final de martie – de ucraineni să-și caute siguranța în altă țară. România a fost una dintre ele. În perioada asta sunt în zona de nord–vest, unde am și întâlnit refugiați din Ucraina. 

Două mașini din Ucraina alimentează la o benzinărie de la marginea orașului Negrești-Oaș, în județul Satu Mare. E aproape ora 16, pe 28 februarie, iar oamenii de care mă apropii sunt vizibil epuizați.

Cele două vehicule adăpostesc trei adulți și șapte fete, iar una dintre ele mai are niște ani până la adolescență. „Doriți o supă caldă din partea proprietarei restaurantului de aici?”, îi întreabă cineva. Adulții îngăduie, mulțumesc și trag mașinile în zona de parcare.

Yuliia locuia în Kiev până când viața i-a fost dată peste cap de toată nenorocirea asta.

„Ceea ce ajunge la voi e doar un mic procent din ce se întâmplă cu adevărat acasă”, îmi spune ea. Își trage masca constant pe față și se grăbește să-mi arate clipuri postate de vecinii ei, în grupul comun de Viber al scării în care locuia. Apoi ia aplicațiile la rând – Telegram, WhatsApp – să-mi arate un clip cu o bombă rusească neexplodată într-un subsol de bloc și actualizări-text în chirilică. Tremură toată, dar încearcă să rămână puternică.

Are 39 de ani și două fete împreună cu soțul ei, Alexandr „Sașa”. Copilele le-a luat în mașină și a fugit încă de pe 24, de când au început bubuiturile în capitală. La rugămințile unor prieteni a mai luat două fete pentru a le salva din calea războiului. Abia dacă a dormit pe drum vreo câteva ore de atunci, deși e singurul șofer al mașinii.

Alexandr a rămas acasă. E fost polițist, dar recent s-a mutat la o altă instituție de stat, pe un post important. „Uite, ăsta era însemnul lui de poliție”, scoate ea un obiect pe masă cu arici pe cealaltă parte. „Ni l-a lăsat nouă.”

Până acum un an, Yuliia lucra la un salon de cosmetică. Gesticulează larg din degetele cu unghii roșii și îngrijite în timp ce-mi vorbește. Mâinile continuă să-i tremure ocazional.

„Neapărat să spui lumii ce se întâmplă!”, mă îndeamnă ea. Știe să vorbească și rusă, și-mi zice că „la ei – care sunt frații noștri, doar că vorbesc o limbă diferită – robinetul e închis când vine vorba de informații reale. Soldații ruși capturați de armata noastră sunt tineri, cer de mâncare sau apă, și habar n-au pe unde sunt. Și eu am copii, așa că îndemn toți cetățenii ruși să iasă în stradă, să se ia de mână și să nu-și lase fiii să piară!”

La masa la care primesc supa promisă mai sunt și Alex, și Jarina, cam de aceeași vârstă. Au emigrat în Canada acum câțiva ani, dar în februarie s-au întors în vizită în țara natală. Au intrat în țară printr-o vamă din Republica Moldova și conduc, doar cu opriri ocazionale de-atunci, spre Italia. Cu Waze, cu Google Maps, cu ce-o fi. Jarina are rude apropiate în sudul Italiei și sunt convinși cu toții că măcar acolo pot prinde un pic de răgaz.

Conflictul de care fug e atât unul extern, cât și unul intern. El există în fiecare dintre cei care nu au crezut că poate izbucni nenorocirea atât de repede, înainte ca dimineața lui 24 februarie să se lase spartă de zori.

Conform agenției ONU pentru refugiați (UNHCR), cu date până pe 1 martie 2022, peste 677 de mii de oameni au fugit din calea războiului. Cozile la granițele României se pot întinde chiar și pe 20 de kilometri în lungime. Într-un comunicat de presă transmis pe 1 martie de organizația Salvați Copiii se arată că sute de femei și copiii au primit deja asistență la punctele de trecere de la Sighetu Marmației, Siret, Giurgiulești și Isaccea. Iar Guvernul a anunțat pe 2 martie că în România au ajuns circa 120 de mii de refugiați. În țară au rămas peste 46 de mii, iar autoritățile au primit cereri de azil de la 1 070 de cetățeni.

Pe drumul din Negrești-Oaș până la intrarea în Sighetu Marmației, am numărat aproape o sută de mașini cu plăcuțe ucrainene care veneau dinspre orașul de frontieră. „Sunt și foarte multe cu numere de Polonia sau de Cehia, de Slovacia, mult mai multe decât văd de obicei”, îmi zice Remus, colegul fotograf și fiu al zonei. „Probabil că tot de-acolo vin.”

A doua zi, prima de primăvară. 

Cobor în restaurantul stabilimentului în care-s cazat, în Negrești-Oaș. Orașul e la vreo 20–25 de kilometri liniari până la frontieră și vreo 60 cu mașina până la punctul de trecere din Sighetu Marmației.

O femeie – o altă Yuliia (38 de ani) – stă în brațe cu fiica ei la masa pensiunii la care sunt cazat. O mai îmbie pe Katya la niște supă de legume. Nu vrea poze, dar e dispusă să vorbim. 

„M-au trezit la 5 dimineața, joi”, îmi zice ea. Nu alarma de la telefon i-a stricat somnul, ci sunetele exploziilor. Putin anunțase invazia cu câteva minute înainte.

„Am decis să părăsim Kievul. Dar un ambuteiaj masiv se formase deja în oraș, așa că am hotărât să mai așteptăm. Ne-am pus să împachetăm necesarele. Înainte de asta, am refuzat să fac vreun bagaj. Refuzam să cred în realitatea unei astfel de situații în secolul 21.”

Yuliia și familia deciseseră s-o ia către Cernăuți, la o persoană cunoscută, „pentru că acolo situația era mai mult sau mai puțin liniștită. Nu avea sens să luăm drumul cel mai scurt, pentru că erau deja prea mulți pe acea șosea și era și periculos de aproape de Belarus”, explică ea.

La punctul de trecere Mămăliga–Criva îmi povestește că era o coadă de aproape trei kilometri.

„Am stat acolo vreo paișpe ore. Apoi, s-a mai accelerat situația. Când am ajuns în România, am fost hrăniți, ni s-a oferit cazare și cartele SIM. Apoi am luat-o pe direcția către Republica Cehă. Seara ne-am oprit la o căbănuță din munții Carpați, unde am fost primiți gratis. În această dimineață, am repornit-o la drum. În România, absolut toată lumea ne-a ajutat gratis, lucru pentru care suntem foarte recunoscători.”

S-a dus întâi în Bila Țerkva (Ucraina), un oraș aflat la vreo nouăzeci de kilometri de sudul capitalei. De acolo sunt ea și rudele ei: tatăl, sora cu copiii ei, bunica și bunicul și alții. A încercat să-i convingă și pe aceștia să vină, dar majoritatea au refuzat. Au stat acolo cam două ore, după care au continuat drumul.

„Am condus vreo cinci sute de kilometri în șaisprezece ore. Ne-am mai liniștit în regiunea Cernăuți. Însă duminică dimineață soțul meu a decis ca noi să trecem granița. Am plâns toată ziua. Nu voiam să merg, nu voiam să-l las nici în ruptul capului”, mărturisește ea. Dar, de dragul copilului, a fost nevoită să fie de acord.

„Soțul meu a rămas în Cernăuți, iar părinții lui și cu mine am continuat drumul.” Au decis s-o ia prin Republica Moldova, deoarece au auzit că pe-acolo sunt cele mai scurte cozi. „La vama cu Polonia mi-a zis lumea că stă lumea și de trei zile. Iar acum, probabil și mai mult”, oftează ea.

Apare la masă și Lyudmyla, mama soacră a Yuliiei.

„Poroșenko e președintele meu”, spune ea și încearcă să mai înveselească atmosfera. Zâmbim cu toții și dezbatem un pic politica internă a țării lor.

Așa e în vreme de război. Când avioane survolează deasupra ta pentru a livra instrumente de distrugere și moarte, nu-ți mai vine să stai locului. „Mergem mai departe” – mereu mai departe, mereu în căutarea unui loc unde e mai bine, orice-ar însemna asta. Pentru Yuliia, Katya și socrii ei, mai bine înseamnă acolo unde nu e război.

Îi las pe toți cu bine. „S-aveți noroc!”, le urez, și-mi iau tristețea-n cârcă, pentru a o descărca în cameră. 

Când am trăit aceste momente, era 1 martie. În România, fete și femei primeau mărțișoare. În Ucraina – gloanțe, rachete și bombe. Unele dintre aceste muniții, interzise în peste o sută de țări, încă din 2008.

Ambele Yuliii cu care am discutat în aceste două zile au luat persoanele cele mai vulnerabile din familia lor sau din împrejurimi – adică propriii copii, copiii vecinilor, socrii. Și-au lăsat însă în spate soții. Abia dacă pot să-mi imaginez dimensiunea durerii pe care acest lucru îl implică.

Ce mă poate bucura e că o mulțime de români s-au mobilizat incredibil de repede și au arătat că ce ne salvează cu adevărat în cele mai dure momente e umanitatea. Și mii de oameni o arată și-o folosesc într-un scop nobil în zilele astea, din Republica Moldova până în Polonia și dincolo de țările astea estice.