Fotografiile incredibile ale lui Moises Saman arată un loc dincolo de moarte

Provincia Kunar, Afganistan. Martie, 2010. Soldații afgani cară un camarad către elicopterul american de asistenţă medicală, după o ambuscadă talibană din apropierea satului Tsunek, din provincia Kunar.

Fotograful peruvian Moise Saman a locuit în ultima vreme în Cairo unde a documentat ce efecte a avut Primăvara Arabă asupra locuitorilor orașului. Deși s-ar putea să nu fie de acord asupra termenului „a documenta”, pentru că proiectele lui evită cu încăpățânare o viziune cronologică, ordonată, istorică a revoltei, ci se apleacă mai mult asupra sincerității și emoțiilor. Am vorbit cu el despre cum reușește să mai aibă încredere în oameni după ce a lucrat în zone de război ani de zile și cât de irelevantă este „obiectivitatea” în raport cu munca lui.

VICE: Am auzit că imaginile de la conflictul balcanic sunt cele care te-au atras de fotografie, așa e?

Moises Saman: Da, atunci am simțit pentru prima oară interesul față de fotojurnalism. Să vad acele poze de la mijlocul și sfârșitul anilor 90 a fost o adevărată inspirație.

Sună destul de ciudat, chiar și după standardele reportajului de război, conflictul balcanic mereu mi-a părut un conflict brutal și mai ales macabru, ce te-a atras?

Nu știu dacă a fost neapărat vorba de poze, deși a fost un proiect extraordinar. Cred că a avut legătură mai mult cu acea perioadă din viața mea. Era o vreme în care totul se lega în mintea mea, când începusem să acord atenție știrilor și lumii. Când relatam despre război a fost momentul în care am intrat în lume, înțelegi ce vreau să spun? Atunci am început să fiu interesat de lumea din afara zonei mele de comfort.

Cairo, Egipt. 2 mai, 2012. Protestatarii anti-militari bat un bărbat bănuit a fi un bătăuș susținător al armatei în timpul conflictului din apropierea pieței Abbaseya din centrul orașului Cairo.

Te-ai dus în zona balcanică la sfârșitul conflictului. Cum a fost acea călătorie din punct de vedere al noului mod în care priveai lumea?

Am fost in vara lui 1999. Nu eram deloc pregătit și per ansamblu a fost o călătorie nașpa. Bunul meu prieten care trebuia să meargă cu mine a renunțat la plan, așa că am plecat singur. Am scos câți bani am putut de pe card și nu am vândut nici o poză din călătorie. Am încercat să mă informez în legătură cu situația, dar când am ajuns acolo mi-am dat seama că habar n-aveam ce făceam.

Trebuia să o fac totuși. Cred că au fost și părți bune, iar experințele mele de acolo m-au maturizat puțin. Am fost acolo, am greșit, dar slavă Domnului că m-am întors teafăr. Un lucru e sigur, călătoria m-a convins că vreau să continui să explorez fotojurnalismul.

O mare parte din fotografiile tale sunt din zonele de război, cum te simți când ți se pune eticheta de „fotograf de război”, te deranjează?

Nu știu dacă „deranj” este cuvântul potrivit, dar nu îmi place. Cred că are conotații care nu reprezintă munca mea de fotograf. E adevărat că îmi place să lucrez în zone de război, într-un fel sper ca munca mea să nu fie văzută doar în raport cu conflictul (oameni care se omoară între ei și chestii din astea). În contextul ăsta al violenței și represiunii, încerc să găsesc momente care trec dincolo de asta.

Desigur, uneori nu-mi iese, dar spre asta țintesc. Caut momente în care ne putem regăsi cu toții. Nu vreau doar să expun evenimente și imagini care ne insensibilizează în final: poze cu cadavre sau violență. Așa că „fotograf de război” este un termen pe care îl evit.

Cairo, Egipt. 28 ianuarie, 2013. Un protestatar își pune o pungă de plastic pe cap pe post de mască de gaze în timpul revoltelor din apropiere de piața Tahrir.

Ai spus mai demult că vrei să găseşti „aspecte comune pozitive ale spiritului uman, să  dezvălui acele momente intime dintre oameni care ne aduc aminte de demnitate și speranță în pragul conflictului”. Mai crezi în aşa ceva şi o mai cauţi, după atâția ani de război, ură și moarte?

Căutarea continuă, dacă nu aș mai face-o, aș putea foarte bine să o las baltă. Atunci când nu mai ai nicio speranță, ce rost mai are? Dar nu o să mint, după atâția ani în care am făcut asta în atâtea locuri diferite, am văzut cum scenele astea oribile se tot repetă, nu se sfârșesc.

Dar sunt încă motivat, cred că e important să continui. Cu toții vrem să salvăm lumea și să schimbăm vieți, dar în curând vei realiza că nu se poate tot timpul. Ce trebuie să faci e să contribui la dialog. Asta, cred eu, că este cel mai important.

A fost vreun proiect care aproape că ți-a făcut ucis complet speranța și motivația din spatele pozelor tale?

Probabil Afganistan, este locul unde mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei. Am ajuns acolo destul de devreme, când Alianța Nordică a pus stăpânire pe Kabul, iar ultima dată când am fost, a fost în 2010. La început, exista speranța. Arătam o lume nouă publicului occidental. Puţini ştiau de Afganistan și era interesant, dar după cum știm, lucrurile nu au mers bine acolo.

Acum dacă stau să mă gândesc, cred că eu aveam speranță, dar în mare parte pentru că eram tânăr. La început de carieră, nerăbdător, ma aflam în mijlocul a ceva ce arăta ca platoul de filmare de la Lord of the Rings. Era o aventură extraordinară. Eram plătit, iar fotografiile mele erau văzute, nu se putea mai bine. Dar, după ce te întorci acolo de atâtea ori, capeţi o altă perspectivă şi te gândești la alte lucruri. Ce au însemnat fotografiile mele? Ce treabă au cu ce se întâmplă acolo? Și îți faci griji că poate nu există speranță.

Bagdad, Irak. Aprilie 2003. Irakienii caută un pilot american care  aterizase în râul Tigru în Bagdad în timpul primelor zile de război, după ce avionul lui fusese doboât.

Cum te descurci cu pericolul în care te afli? Una din pozele care de fiecare dată mi se pare stranie, este cea cu irakienii care căutau în stuf un pilot american doborât,  despre care credeau că se ascunde acolo. Trebuie să fie straniu să te afli în mijlocul unei razii.

Ei bine, în acea poză de care zici, nu a fost chiar atât de rău. Irakul de atunci era un stat poliţienesc. Lucrurile nu o luau prea razna în zonele astea. Toți se temeau să nu facă vreo greșeală. Pericolul adevărat este în locurile precum Egiptul de acum. Când ești în mijlocul unei mulțimi, nimeni nu deține controlul: nu există o structură, iar mulțimea se poate întoarce împotriva ta în câteva secunde. Ăsta e pericolul adevărat. În acea poză din Irak, ei ar fi putut să fie bătuți sau uciși, dar nu cred că eu mă aflam în vreun pericol. Jurnaliștii au cel mai mult de suferit în situațiile fără nici un fel de control.

Ai locuit în Cairo până la începutul acestui an și încă mai lucrezi acolo, nu?

Da, tocmai m-am mutat în Spania.b

Noul tău album foto este despre Egipt. Ca cineva care a acoperit subiectul de multă vreme şi ca unul care locuieşte acolo de ceva timp, trebuie să fie dificil să tratezi obiectiv mişcările de stradă. Îți faci griji în legătură cu obiectivitatea?

Este o zonă gri, acolo se complică lucrurile. Cred că treaba cu obiectivitatea este irelevantă pentru mine. Sunt oare sincer cu ceea ce am de spus și munca pe care o fac? Asta mă întreb, dar în aceste situații când ești atât de atras de ceea ce se întâmplă, opiniile și experiențele la prima mână sunt ceea ce contează. Și desigur, într-un loc unde lucrezi luni, ba chiar ani, e inevitabil c-o să ai un interes în acel loc, dacă nu ai avea, ai fi un robot. Emoțiile și sentimentele sunt reale. Încerc să fiu obiectiv într-un articol pentru ziar, unde fac jurnalism, dar pentru proiectele mele pe termen lung, precum Egiptul, mă interesează sinceritatea.

Cairo, Egipt. 29 octombrie, 2011. Ofițerii egipteni merg cu mașina poliției prin pasajul unei străzi din Cairo.

Spune-mi mai multe despre proiectul tău nou.

Este despre revoluția din Egipt și Primăvara Arabă mai pe larg. Despre problemele apărute atunci, care au continuat. Despre această căutare a identității în părți ale Orientului Mijlociu. Asta încerc să documentez, dar încerc să abordez problema într-un mod mai „liric”, să spunem că nu este un album foto de jurnalism. Nu este o înșiruire de evenimente, ci o relatare personală.

Ai mai lucrat cu organizația Human Rights Watch, ești de acord cu ideea că un fotograf este obligat să încerce să îmbunătățească situațiile în care el sau ea lucrează?

Ăsta e scopul, nu? Dar cred că în același timp nu putem să ne păcălim singuri și să devenim prea idealiști. Dacă faci asta, te vei face de râs. Îmi doresc să contribui la dialogul despre aceste probleme. Desigur, dacă vreuna din pozele mele sau vreun articol are un impact real, palpabil sau poate schimba vieți, atunci e perfect, sper ca toate imaginile mele să facă asta. Dar adevărul este că nu se întâmplă asta prea des. Poți să contribui în continuare, să expui problemele și să insiști asupra lor; asta cred că e o idee bună.

Cairo, Egipt. 22 noiembrie, 2011. Un protestatar rănit la cap este dus pe o motocicletă, departe de prima linie a revoltelor din piața Tahrir.

Cairo, Egipt. 2 mai, 2012. Locul din cartierul Abbaseya din Cairo, unde au avut loc conflictele dintre protestatarii care cereau întoarcerea la legea civilă și membrii ai armatei.

Cairo, Egipt. 16 august, 2013. Medicii încearcă să resusciteze un protestatar (susținător al Frăției Musulmane) împușcat mortal în timpul conflictelor cu forțele de securitate egiptene din cartierul Ramses din Cairo.

Ismailia, Egipt. 20 aprilie, 2011. O fotografie cu Mohamed Mashour în închisoare, printre farfuriile cu prăjituri din apartamentul acestuia.

Cairo, Egipt. 28 octombrie, 2011. Ceremonia de înmormântare a lui Essam Ali Atta, 23 de ani, un criminal de rând care a fost ucis de paznicii închisorii în timp ce își servea sentința de 2 ani în Tora, o închisoare de înaltă securitate din Cairo.

Cairo, Egipt. 25 ianuarie, 2013. Conflictele dintre protestatarii tineri și poliția egipteană din apropierea pieței Tahrir în ziua aniversării a doi ani de la revoluția de pe 25 ianuarie.

Cairo, Egipt. 16 ianuarie, 2011. Sharifa Ibrahim, o asistentă a Comitetului Islamic Sharif, un centru comunitar condus de Frăția Musulmană în cartierul Shobra din Cairo.

Cairo, Egipt. Octombrie, 2011. Un drum suspendat din cartierul Zmalek din Cairo.

Cairo, Egipt. Noiembrie, 2011. Oameni mergând pe o stradă din apropierea pieței Tahrir.

Bagdad, Irak. 1 mai, 2003. Un soldat american țipă către o mulțime la locul exploziei de la o stație de petrol ilegală.

Gulbahar, Afganistan. Noiembrie, 2001. Întăriri din partea Alianței Nordice ajung în orașul Gulbahar la nord de Kabul pentru a pregăti ultima încercare a orașului să redobândească capitala afgană de la talibani.

Qalat, provincia Zabul, Afganistan. Un soldat afgan îngenunchează lângă translatorul afgan care lucra cu armata americană, mort în urma unui accident de mașină din timpul unei patrule pe timp de noapte din provincia Zabul.

Cairo, Egipt. Ianuarie ,2013. Un protestatar în mijlocul unui nor de gaz lacrimogen de-a lungul falezei orașului Cairo.

Cairo, Egipt. Decembrie, 2013. Un cerșetor în centrul orașului Cairo.

Traducere: Ioana Dumitrescu