Povestea iranianului care a venit din America, în România, să cânte cu lăutarii din Clejani

„Alo, Marinel, ce faci? Bine, vestea bună, concert, eu, tu, în curând, înţelegi, țambal, daf, muzica mea, înțelegi?‟.

Ehsan, un muzician iraniano-american, încearcă să se înțeleagă la telefon cu Marinel, un muzician din Clejani. Întrucât sunt martora acestei convorbiri ritmate, într-un apartament din București, iar rolul de prietenă de cetățean străin e la pachet cu cel de traducătoare, preiau legătura. La capătul celălalt al firului e Marinel Sandu, un muzician cu care Ehsan a colaborat la primul lui album.

Pe Marinel nu l-am cunoscut încă, dar am tot respectul pentru el. E cel care încinge țambalul în scena asta cu Taraf de Haidouks, din filmul Latcho Drom.

Pe muzicianul iraniano-american l-am cunoscut anul trecut, la o petrecere la care s-a remarcat printr-o căciulă cu ciucure roz și o banană în buzunarul de la piept. Ulterior, am aflat că eu m-am evidențiat printr-o serie de unduieli și piruete. Banane, ciucuri, piruete, cert e că am alunecat într-o discuție. Când i-am aflat originea iraniană, am crezut că e Mehdi Aminian de la Roots Revival. Ehsan era obișnuit să fie confundat cu Mehdi, așa că l-am întrebat ce face în România.

Pentru că povestea lui mi s-a părut atât de mișto încât m-a convins mai târziu să fiu un personaj din ea, am reluat-o pe larg și pentru alții, în camera pe care o împărțim acum cu un acordeon, un daf (un instrument iranian care seamănă cu o sită de cernut făina, doar că e mai mare și e împodobită cu niște inele de metal), o muzicuță și un fluier. Sunt toate ale lui Ehsan. Eu cânt la fluierul piciorului.

Bad Mashadi a susținut două concerte în București, în ultima săpătmână. Mai întâi, joia trecută, pe 17 martie, la Universitate, alături de Mihai Balabaș, la vioară. Apoi, aseară, la deschiderea festivalului One World Romania. Conversația următoare nu are legătură cu vreun spectacol anume. Este doar povestea prescurtată a unuia care a ajuns să-și vadă visul cu ochii.

VICE: În-cântă-mă. Cine ești?
Ehsan Ghoreishi: Ehsan Ghoreishi, nume de scenă Bad Mashadi.

Cum ai ajuns în România?
În septembrie 2013 m-am dus în Grecia să vizitez un prieten. Era prima dată când eram în estul Europei și mi-am zis: „La naiba, sunt foarte aproape de România. Îi iubesc pe lăutarii din Taraf de Haïdouks‟. Fără să stau pe gânduri, am luat un autobuz din Salonic spre Sofia și apoi un tren spre București. Voiam doar să ajung în Clejani. Era visul meu.

De unde știai de Taraf de Haïdouks?
Timp de zece ani am fost șofer de taxi în Chicago și, în paralel, cântam la acordeon într-o trupă de muzică balcanică. Colegii mei m-au inițiat în muzica asta. Am început să mă-ndrăgostesc de Taraf de Haïdouks, în special de Nicolae Neacșu, unul dintre membrii fondatori, care a compus Balada Conducătorului. O ascultam în taxi și plângeam. Traduceam toate versurile. M-am uitat și la înmormântarea lui Neacșu pe Youtube. Am plâns.

De ce tocmai Nicolae Neacșu?
Neacșu cânta din voce și la vioară într-un fel… Cum să-i zic într-un cuvânt? Magic. Am citit câteva interviuri cu el. Zicea că meseria asta n-ai cum s-o înveți, o furi. A fost un om înțelept care cânta minunat.

Bun, și ai ajuns în București…
Da, venisem pentru șase zile. În prima noapte eram pe bulevardul Dinicu Golescu, aproape de Gara de Nord și, la un moment dat, i-am oprit pe doi băieți de pe stradă: „Unde aș putea să ies? Abia am ajuns în România‟. Mi-au zis să merg tot înainte, că ajung în centru și apoi m-au întrebat ce fac în România. Le-am zis că vreau să merg la Clejani pentru Taraf de Haïdouks. I-a bufnit râsul și mi-au spus: „Știi, e un festival, Balkanik, în trei zile‟. Mi-au arătat afișul pe un perete. Am văzut Taraf de Haïdouks și am zis: „Măiculiță, pot să-i văd live în București‟. La festival am stat în primul rând. Caliu era cu vioara în aer. Minunat. După concert m-am dus să vorbesc cu Caliu și cu Marius care cântă la acordeon. Ne-a tradus cineva. I-am zis lui Marius că vreau să învăț să cânt la acordeon cu el și mi-a dat prețul pe loc: „OK, 500 de euro pe săptămână‟.

Preț de America.
Da, i-am zis că mă mai gândesc și a doua zi am fost iarăși la festival. L-am văzut pe scenă pe Țagoi, fiul lui Nicolae Neacșu. Cânta la acordeon. După concert m-am dus la el și i-am zis același lucru: „Vreau să învăț să cânt la acordeon cu tine. Și în loc să-mi dea un super preț, mi-a spus: „Vreau să cânt în America înainte să mor. Te învăț să cânți la acordeon și îți iau bani puțini dacă faci asta‟. I-am promis că o să fac tot posibilul. Așa a început totul.

Care au fost primele cuvinte pe care le-ai învățat în română?
Bani, asta am învățat foarte repede, foame, pula mea, foc, țigaret, țambal, spectacol Europa.

Cum arăta o zi normală în Clejani?
Mă trezeam pe la zece, beam o cafea și mai târziu mâncam de prânz împreună, cartofi prăjiți, pui, ouă ochiuri, pâine, câteodată mămăligă. Apoi Țagoi mă chema în camera lui să cântăm la acordeon. Întâi cânta el: „Bibilica", „Dragostea de la Clejani", o sârbă. După ce încercam și eu de câteva ori, îmi zicea: „Acum, repetiție‟. Dormeam la prânz în fiecare zi. Era bariera asta lingvistică și simțeam că sunt un străin pentru ei. Seara mă duceam în camera mea foarte devreme. Aveam la mine o carte a lui Kafka și un telefon vechi. Citeam și mă jucam râma, devenisem profesionist. După un timp, mă chemau seara la ei în cameră. Stăteam toți patru în pat și ne uitam la telenovele.

Cât de grele erau lecțiile?
La scurt timp mi-am dat seama că n-o să cânt niciodată ca ei. Câteodată Ștefan, fiul lui Țagoi, cânta la acordeonul meu și mă gândeam așa: „El are 23 de ani, eu am 33, muzica mea n-o să sune niciodată ca a lui‟. Mi se părea că fac ceva inutil. Apoi am văzut că Țagoi nu prea mai are cântări și mi-a venit ideea să produc un album al lor. Habar n-aveam cine o să înregistreze, cât o să coste, știam doar că vreau s-o fac. Țagoi a zis că îl aduce pe Ninel cu țambalul mic, pe Marinel cu țambalul mare, pe Sile cu basul.

Cum ați ales numele trupei?
Într-o noapte, beam toți și Marinel a dat noroc și a zis Bahto delo delo. L-am întrebat ce înseamnă și mi-a zis: „Noroc să dea Dumnezeu!‟. M-am dus la București, am căutat pe Google și n-avea nimeni numele ăsta. Gata, ăsta e numele trupei.

Și v-a dat Dumnezeu noroc?
Așa și așa. M-am întors în Chicago, am făcut o campanie de fundraising pe Kickstarter și am aranjat un concert pentru Bahto Delo Delo la World Music Festival Chicago, cel mare festival de world music din Nordul Americii. Am fost foarte fericit. M-am întors în România, în iulie 2014, și am încercat să pun la punct dosarul pentru viza lui Țagoi. Din păcate, a primit-o abia în octombrie, iar festivalul a fost în septembrie. Am fost foarte supărat, m-am simțit vinovat, am simțit că l-am dezamăgit, chiar dacă am făcut tot posibilul. Am plecat din nou în America și acolo mi-am dat seama că mi-era dor de România. Așa că m-am întors în ianuarie, 2015.

Cu planuri să rămai aici?
Încă nu. M-am întors pentru două lucruri. Unul era să merg cu Țagoi și ceilalți muzicieni pe care i-am înregistrat în Clejani, cu o dubiță în Europa, la concerte. Și al doilea, să cânt muzica mea iraniană- gypsy-electronică-urbană. Într-o noapte, în Clejani, am compus o melodie care se numește Casa Intangibilă. Mă simțeam foarte singur acolo, în principal din cauza barierei lingvistice. În același timp mă gândeam de ce am plecat din Iran și m-am dus în America. Melodia are trei părți, prima parte e despre un coșmar, a doua e despre viața de căcat pe care o avem în Iran, lipsa libertății, toate lucrurile alea care m-au făcut să plec în Statele Unite, iar a treia parte e despre America, despre cultura de plastic de acolo. Cântecul ăsta e despre cum pleci de acasă pentru că acasă e de căcat și ajungi în locul ăsta, utopia vestului, unde nu există pic de suflet.

Cum ai jonglat cu rolurile astea de manager și artist?
Mi-am dat seama cât de greu e să fii manager. Nu am putut să organizez concerte pentru Bahto Delo Delo, n-aveam niciun fel de relații și în plus, muzica asta nu mai e ce a fost în anii '90, acum sunt mult mai multe trupe. Am organizat un singur concert, a fost plătit, dar n-a lipsit scandalul. Trebuiau să cânte la unu dimineața, dar au cântat abia la două și jumătate, când aproape toată lumea din club plecase, sunetul a fost de căcat, și pe lângă asta, Țagoi era foarte bolnav, scuipa sânge. Am fost foarte frustrat că totul a mers prost. Câteva luni am trimis o mulțime de emailuri la cluburi si festivaluri. Nu prea mi-a răspuns nimeni. Asta m-a făcut să-mi pierd cheful de a mai face muzică, nici n-am pus mâna pe daf sau pe acordeon vreo două luni.

Și ai renunțat?
Nu, dar am fost dat afară din România. Mi-au refuzat cererea de prelungire a vizei și mi-au dat șapte zile să părăsesc țara. Nu știam unde să mă duc, nu voiam să mă întorc în Chicago. L-am sunat pe un prieten din State care e din Macedonia și într-un final am ajuns în Skopje. Nu cunoșteam pe nimeni, am luat-o de la zero. Am cunoscut un basist care cânta într-o cafenea goală la unu dimineața, apoi un saxofonist. Am înregistrat tot albumul cu instrumentele de bază și urma să mai înregistrez și cu lăutarii din Clejani.

Când ai putut să te întorci în România?
După trei luni, cu viză de turist. Niciunul din muzicienii din Clejani cu care am lucrat nu ştie să citească partituri. Ei știu doar notele, SI Major, Re minor etc. La cântecul „Casa intangibilă", pur și simplu am repetat zilnic cu Ștefan la keyboard, până a prins melodia după ureche. Cu Marinel, la fel, am repetat mult cu țambalul.

Te-a limitat chestia asta?
Cumva, da. Câteva cântece de pe albumul meu sunt mai complicate, așa că le-am înregistrat cu muzicieni din București, care cântă jazz: Mihai Balabaș, la vioară, Andrei Balacano, la trompetă și alții.

Ai încercat să-i înveți pe muzicienii din Clejani să citească partituri?
Da. În prima iarnă în care am stat acolo, am adus o carte de partituri și i-am zis Nicoletei, soția lui Țagoi, că vreau să-l învăț pe Ștefan să citească partituri. Era noapte târziu, toată lumea din casă dormea, iar noi trei eram în bucătărie, cu cartea de muzică pe masă. Am început să-i explic lui Ștefan măsura de patru pătrimi. Și Ștefan repeta unu, doi, trei patru. Apoi cea de șapte pătrimi și tot așa. Nicoleta traducea. După un timp, mi-a zis: „Ehsan, nu cred că e o idee bună, noi suntem OK cu felul în care facem muzică‟. Și mi-am zis: „Chiar, ce naiba fac?‟. Europa de Vest a inventat partiturile. Dar muzicienii romi, iranieni, latino-americani, africani, de obicei nu învață după partituri, pentru că în culturile astea muzica vine din suflet.

Și am mai învățat ceva important aici. În timp ce cânta la acordeon, Țagoi se uita fix în ochii mei. E ceva ce am trăit pentru prima dată în Clejani.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre muzica balcanică:
Muzică pentru o șatră globală, de la solistul Kottarashky & The Rain Dogs
Romeo Fantastik ar fi putut pleca acasă cu chiloții mei
Învață, pas cu pas, cum să dansezi pe orice tip de muzică