Sezonul al doilea din Stranger Things ar fi excelent fără sexism

Urmează mici spoilere din sezonul al doilea din „Stranger Things".

Am ajuns la episodul al şaselea, deci încă nu l-am văzut pe tot, dar, până acum, sezonul al doilea din Stranger Things e foarte mişto în aproape toate privinţele. E mult mai tare decât primul sezon, are un ritm mult mai alert, e ca un thriller horror de sine stătător, cu mai puţine influenţe de tip Goonies/ Gremlins/ Aliens/figurile lui Spielberg din anii '80 atât de prezente în primul sezon.

Personajele sunt mai bine conturate şi au puţin spaţiu de manevră în afara caricaturilor optzeciste. Acţiunea e ceva mai intensă până unde am văzut.

Convenţiile sunt la locul lor, iar unele sunt chiar amuzante! E un omagiu foarte nostim adus lui E.T. în episodul al cincilea, când Dusty momeşte o creatură din altă lume. Primul episod din sezon, cu copiii îmbrăcaţi ca vânătorii de fantome din Ghostbusters a fost adorabil. Şi sala de jocuri!

Dar mai e o convenţie mai puţin plăcută şi anume sexismul tipic anilor '80.

Nici măcar nu mă refer la dicuţiile de vestiar ale băieţilor adolescenţi, ci la personajul feminin care e un clişeu obosit şi obositor.

Eleven a fost personajul ăsta sezonul trecut. E clarvăzătoare, are puteri paranormale, o tânără fugită de la laboratorul malefic unde se fac experiemente groaznice (care au deschis o breşă într-o dimensiune inversă şi ameninţă orăşelul Hawkins). Michael, liderul de facto al Clubului A/V, era îndrăgostit de ea, în felul acela adolescentin. La sfârşitul sezonului, Eleven dispare din viaţa găştii.

Când apare Max, o tipă nouă, Michael o respinge, provocând o ruptură în grup. Ceilalţi băieţi vor să o includă, dar nu şi Michael. Mike ştie secretul cluburilor de băieţi de la începutul timpurilor: poate exista o singură fată. Fetele nu sunt oameni cu personalităţi şi complexităţi individuale, sunt fete.
Ştiu că mulţi vor zice că e reprezentativ pentru epocă sau că e un fel de comentariu, dar nu cred că fraţii Duffer au făcut ceva ca să-şi permită asta.

Când Eleven reapare o fracţiune de secundă, în loc să se alăture grupului, o răneşte pe Max din gelozie. Gelozia asta e sugerată foarte clar, din moment ce-i vede pe Mike şi Max interacţionând pozitiv pentru prima dată în tot serialul. Chiar îşi zâmbesc unul altuia. Deci, fireşte, temându-se c-a fost înlocuită în calitate de singura fată din grup, pe Eleven o apucă istericalele.

Stereotipul ăsta e obosit, perimat şi foarte dăunător. Toată viaţa am fost prinsă în modul ăsta de gândire că e loc de o singură fată şi, conştient sau nu, m-am bătut cu alte femei pentru poziţie şi statut social în grupuri dominate de bărbaţi. Şi nu sunt singura: Cecilia D'Anastasio de la Kotaku a scris un articol minunat anul ăsta despre cât de dăunător e modul ăsta de gândire în comunitatea pasionaţilor de jocuri pe calculator.

Mike nu e un băiat rău. E singurul care se împotriveşte ideii de a-şi folosi sora ca monedă de negociere cu băiatul mai mare care lucrează la sala de jocuri. Dar bănuiesc că e mai mult din cauză că e soră-sa şi nu din bun simţ sau simţ al egalităţii.

Îmi place în continuare foarte mult serialul şi apreciez alte clişee optzeciste. Şi totuşi, un sfat pentru producători: dacă vrei să faci un comentariu, trebuie să şi zici ceva. Altfel, nu faci decât să propagi acelaşi rahat la nesfârşit.