Votează penibilul campaniei prezidențiale 2019: Iohannis, Cumpănașu sau Dăncilă

Dacă aș fi fost un gazetar nord-american, aș fi scris că textul ăsta se vrea un soi de Super Bowl al penibilului electoral, dar sunt doar un biet român, așa că îl voi numi Champions League-ul ridicolului. Pentru care Dan Barna încă se pregătește. Așadar, e timpul ca acum, la final de campanie prezidențială, să tragem linie și să vedem cine a avut, totuși, cea mai penibilă prestație.

Principiul după care mă ghidez e simplu: mă uit cine a fost votat cel mai penibil în fiecare săptămână și, în funcție de voturi, întocmesc un top trei în care voi recapitula reușitele candidatului în campanie. Încep cu locul trei în sus.

Deși a fost cotat încă din startul campaniei cu prima șansă la câștigarea (sau mai degrabă păstrarea) fotoliului prezidențial, Iohannis se situează pe un respectabil loc trei în topul nostru, cu un total de 602 voturi. Practic, e un Dan Barna al VICE-ului. Dar ce a făcut încă președintele ca să merite asemenea onoare? În primul rând, întreaga sa prestație electorală s-a derulat sub semnul tăcerii agresive.

Îți mai amintești trailerul ăla de film de acțiune care a dat startul campaniei sale? Sunt câteva zeci de secunde intense în care Iohannis nu spune nimic, ci alții - în principal lideri străini - spun lucruri despre el. Ce-i drept, tăcerea poate fi uneori și o calitate, lumea-i sătulă de oameni care latră. Dar nu merge așa și în politică. Dacă vrei să conduci destinul unei națiuni timp de zece ani, ai face bine să vorbești. Și nu doar când e convenabil.

Așadar, cel puțin în primul tur, președintele nu a existat aproape deloc, refuzând dezbaterea de fiecare dată când i-a fost propusă una, inclusiv pe cea organizată de Europa FM, la care au participat contracandidații mai cu picioarele de pământ. Îi era teamă că va apărea și doamna de fier a PSD-ului? Nu cred. Oricât s-ar screme PSD-ul să-l scoată laș din toată treaba asta, nu aia-i problema. Efectiv, întreaga lui cursă prezidențială a fost clădită pe ideea „nu-i băga în seamă pe săracii ăștia, ești prea bun pentru ei”. Staff-ul de campanie și propriul ego l-au informat din start că va câștiga detașat, așa că nu s-a strofocat.

De altfel, cea mai mare aroganță n-a fost emisă de el, ci de Ludovic Orban, premierul în exercițiu, care declara acum câteva săptămâni că Iohannis ar putea câștiga alegerile încă din primul tur. Un gând absolut înduioșător, dacă nu s-ar fi dovedit a fi o minciună sfruntată: conform Constituției, ca să obțină o asemenea performanță, Iohannis ar fi trebuit să fie votat de toți cei nouă milioane de români care au mers la urne în primul tur și încă niște sute de mii. Iar Iohannis nu e Iliescu în 90, ca să poată face asta. Din fericire.

Linia arogantă a fost păstrată și-n campania pentru turul doi, prin același refuz de a dezbate. Poate a fost mișcare deșteaptă, poate nu, vedem duminică seară sau luni dimineață. Cert e că președintele a preferat să stea la șuetă cu oricine (ales de el), doar nu cu Viorica. Mai întâi a făcut o conferință de presă de o oră, unde a fost bombardat din toate părțile, apoi a organizat penibilitatea de marți, când a repetat aceleași lucruri ca-n conferință, doar c-a avut grijă să tragă jurnaliștii prea incomozi pe tușă. A ieșit o plictiseală de două ore în care a reluat aceeași placă obosită: merit mandatul doi pentru că am propriul guvern și nu mai sunt constrâns de propria lașitate să dau șanse PSD-ului. Foarte tare, putem s-aplaudăm.

Ți-a murit vreodată o rudă? Probabil că da, Universul e neîndurător de multe ori și insistă să ne dea lumea peste cap când ne e mai dragă. Dar ai simțit vreodată cum e să-ți moară cineva drag doar pentru că a avut ghinionul să urce-n mașina unui psihopat din Caracal? Sper că nu. Și dacă ți s-ar întâmpla, probabil ai intra într-o depresie îndelungată și nu ți-ai reveni niciodată complet. Așa ar reacționa un om „normal”. Nu și Alexandru Cumpănașu. Pentru el, moartea unei rude (pe care e neclar cât de bine o știa) a fost o binecuvântare, ocazia perfectă pentru a-și lansa cariera politică.

S-a lipit de dispariția unei adolescente ca un parazit. A venit în fața națiunii și a spus „salut, sunt un impostor cu studii fictive care încasează mii de euro de la stat și mi-a murit o nepoată, nu vrei să-ți fiu președinte?”. Mă rog, n-a zis chiar așa, încă-și amăgește rudele că Alexandra e-n viață, dar pe acolo.

Așadar, sub pretextul că va scăpa țara de clanuri și interlopi dacă-l facem șef al statului, Alexandru Cumpănașu a derulat o campanie electorală care l-ar fi făcut până și pe Vadim să roșească. A început cu live-uri isterice pe Facebook, a continuat cu un clip electoral OTV-ist, a încheiat cu o sesiune de tir în platoul televiziunii naționale. La final, peste 140 de mii de români au pus ștampila pe fruntea lui cât un portavion american. Nu suficienți cât să-și poată deconta banii sparți în campanie, dar tot e îngrijorător gândul că atâția oameni s-au uitat la el și au zis „da, e ce trebuie”. Inclusiv peste 15 mii de voturi din Diaspora.

Sigur, majoritatea votanților săi vin din Olt, de unde este el, și din zone ale societății ignorate de statul român și care suferă în mod direct din cauza traficului de persoane. Însă tot mi-e greu să concep că băiatul ăsta poate fi văzut drept o soluție de cineva.

Probabil Viorica Dăncilă nu s-a gândit niciodată că va ajunge premier, darămite în turul doi al alegerilor prezidențiale. Este prima femeie a României, după 90. Va rămâne în istorie. În 30 de anii, copiii tăi nu vor ști cine a fost Dăncilă și ce-a făcut, dar nici nu va mai conta. E prima dintre femei. Și asta e trist.

Dăncilă e un politician PSD tipic: peste 20 de ani de politică, nouă ani de huzurit în Parlamentul European și încă aproape doi de condus guvernul care te-a bătut și gazat pe 10 august 2018. Dacă aș fi aplecat urechea la ce spun campania ei și intelectualii stângii de caviar, ar fi trebuit să văd o biată victimă, atât a middle class-ului urban, cât și a colegilor de partid. Dar nu, fix așa arată baronul PSD-ist de provincie: mediocru și fără pedigree-ul intelectual pe care-l aveau Adrian Năstase sau Mircea Geoană, dar la fel de viclean și compromis moral.

De fiecare dată când a încercat să impresioneze prin alte calități, nu doar cea de „victimă” a misoginismului, oamenii au râs mai tare decât oricând. S-a dus la TVR și a jucat tenis de masă cu un impostor. Apoi presa afiliată PSD-ului ne-a păcălit că a salvat un om de la moarte, s-a dovedit că doar îl întrebase dacă-i ok. A încercat să fie cool pedalând pe centura neterminată a Bacăului, Internetul a memat-o de i-a ieșit pe nas.

La fel ca Iohannis, în primul tur a fugit de dezbateri. După ce Dan Barna a ieșit din ecuație, și-a adus brusc aminte ce mișto e democrația și timp de două săptămâni a urlat ca din gură de șarpe că președintelui îi e frică să dea piept cu o femeie puternică și independentă cum este ea. În tot acest timp, mașina de propagandă a PSD-ului a făcut ce știe mai bine: a răspândit fake news despre căști fantomă și tăieri de pensii, s-a jucat cu etichete grele precum „dictator” și nazist”, i-a înfierat pe românii ce-și trădează țara vorbind limbi străine, a creat conturi false de politicieni, a furat fonturi și însemne de la USR. Totul din disperarea de a o ridica pe Viorica la 30-40 la sută.

Și probabil a reușit. Votanții deprimant de mulți ai lui Mircea Diaconu vor migra cel mai probabil către ea. Poate a câștigat și voturile câtorva trolli USR-iști sau pe ale unor conservatori care încă n-au trecut peste nepăsarea lui Iohannis față de referendumul homfob de acum un an. Cert e că bazinul electoral al PSD-ului nu va seca atât de repede pe cât ți-ai imaginat imediat după rezultatul alegerilor europarlamentare. O fi partidul slăbit, dar i s-a mai cântat prohodul de câteva ori până acum și iată că a reușit din nou să prindă turul doi, cu tot cu Viorica și gafele ei.

Bun, acum e timpul să alegi care a fost cea mai ridicolă campanie a acestui ciclu electoral. Boicotul nu este o opțiune, nici azi, nici mâine. Așa că ia ștampila virtuală și pune-o pe unul din ăștia trei: