Nu ai cum să ignori măcelul israelian din Gaza asupra palestinienilor

De mai bine de zece ani, Fâșia Gaza a fost supusă unui asediu brutal, în stil medieval. Obiectivul declarat al asediului, impus de Israel după alegerea guvernului Hamas în 2006, era „războiul economic”: adică blocarea tuturor activităților economice din Gaza și astfel întoarcerea populației civile împotriva propriilor conducători.

În acest scop, importurile au fost limitate la ceea ce considerau birocrații israelieni nevoi umanitare, în timp ce exporturile au fost aproape complet interzise. În același timp, numărul de permise de ieșire acordate locuitorilor din Gaza a scăzut drastic. Pe măsură ce economia li se sufoca și standardele de viață erau în picaj, oamenii din Gaza, hăituiți la sol, din aer și pe mare, n-aveau nici măcar cum să fugă. În fapt, Gaza a fost transformată – în cuvintele fostului premier britanic David Cameron – într-un „lagăr de concentrare”.

Cât despre prizonierii din acest lagăr, Gaza e una dintre zonele cu cea mai mare densitate a populației de pe planetă, cu aproximativ două milioane de oameni înghesuiți pe o fâșie îngustă de-a lungul coastei Mediteranei. Mai bine de 70% din populația Gazei constă în refugiați – oameni care au fost evacuați forțat din casele lor în 1948, împreună cu urmașii lor. Marți, pe 15 mai, s-au împlinit 70 de ani de la pierderea lor existențială și de chin continuu. Peste jumătate din populația din Gaza constă în copii sub 18 ani. Trebuie să ne confruntăm onest cu aceste realități umane, în loc să le ascundem în spatele unor abstractizări liniștitoare. Toate mizeriile pe care le aruncă Israelul și complicii săi asupra oamenilor din Gaza sunt aruncate în primul rând asupra unor copii.

În 2015, rata sărăciei în Gaza a atins 39%, deși 80% din populație primește ajutor umanitar, iar șomajul a atins 43% - probabil cea mai mare cotă din lume . Șomajul în rândul tinerilor, la o năucitoare cotă de 60% e cel mai mare din regiune. În 2008-2009 și 2014, atacuri militare ample din partea Israelului au ucis mai bine de 2 500 de oameni – preponderent civili, printre care 900 de copii – și au distrus circa 24 000 de case. Mai mult, s-a erodat însăși capacitatea teritoriului de a susține locuirea umană la scară largă. 96% din apa de la robinet din Gaza nu mai este astăzi potabilă și singurul izvor de apă dulce din Gaza se află în pragul contaminării ireversibile. ONU a avertizat în 2015 că Gaza ar putea să devină „de nelocuit” fizic până în 2020. Șeful serviciilor israeliene de informații a susținut evaluarea, însă un update din partea ONU din iulie 2017 a conchis că proiecția fusese excesiv de optimistă.

Pe parcursul ultimelor șapte săptămâni, oamenii din Gaza s-au mobilizat cu zecile de mii ca să protesteze împotriva sorții la care i-a condamnat umanitatea, cu bună știință și la vedere. După cum explică evaluările ONU, palestinienii din Gaza nu se luptă doar pentru propriile drepturi, ci și ca să împiedice uciderea lor în masă. Marele Marș al Întoarcerii, așa cum este cunoscut, a fost până acum preponderent non-violent și a constat în marșuri, mitinguri și sit-in-uri pașnice. În ciuda provocărilor extreme lansate de Israel, nici Hamas, nici alte facțiuni palestiniene nu au lansat vreo rachetă spre țara vecină; într-adevăr, deși guvernul israelian face eforturi din ce în ce mai disperate să descrie protestele drept amenințări militare, Israelul nu a înregistrat nici măcar o singură victimă.

Nu se poate spune că Israelul a răspuns pe măsură. Pe parcursul a ceea ce Amnesty International descrie drept „atac criminal” împotriva „demonstranților care nu reprezintă nicio amenințare iminentă”, forțele israeliene au ucis, conform datelor de pe 10 mai, 40 de palestinieni, inclusiv cinci copii, și au rănit alți 6 800, printre care circa 2 000 prin împușcare. În cele mai multe cazuri de deces analizate de Amnesty, victimele au fost împușcate în partea superioară a corpului, inclusiv în cap și piept, iar în alții s-a tras din spate. Luni, la data scrierii articolului, încă 38 (cifrele sunt în creștere) de palestinieni au mai fost uciși și 900 răniți – 450 prin împușcare – în timp ce protestau față de mutarea ambasadei americane la Ierusalim. Devotamentul protestatarilor față de non-violență în mijlocul acestui măcel e o demonstrație cu adevărat impresionantă de curaj și determinare colectivă.

Carnagiul pornit de Israel nu e nici accidental și nici rezultatul inițiativelor luate de soldații israelieni individual. Când, așa cum a constatat organizația israeliană pentru drepturile omului B'Tselem, „soldații – inclusiv lunetiști – au tras ore în șir asupra protestatarilor” nu făceau decât să implementeze fidel politicile oficiale. În ajunul primei demonstrații, șeful Statului Major al Israelului a anunțat că o sută de lunetiști vor fi concentrați la graniță. „Ordinul e să folosească forța din plin”, a avertizat acesta. Ministrul Apărării din Israel a declarat că „oricine se apropie de gard își riscă viața”, iar cu altă ocazie a susținut că nu există inocenți în Gaza. Nu e doar că „soldații israelieni au făcut exces de zel”, a conchis Human Rights Watch, „ci și că se pare că îndeplineau ordine care mai că nu asigurau o represiune militară sângeroasă a demonstrațiilor palestinenilor”.

Israelul, într-un gest cules din manualul de PR al statelor autoritariste, și-a justificat politicile ucigașe din Gaza prin legitimă apărare. Dar conform legilor internaționale, Israelul nu are niciun drept să facă uz de violență pentru a menține o ocupație ilegală sau un asediu criminal. Organizațiile internaționale pentru drepturile omului au condamnat în cor asediul Gazei drept „pedeapsă colectivă” (Comitetul Internațional al Crucii Roșii) impusă „prin flagranta violare a dreptului internațional” (Amnesty International). O investigație a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, semnată de un judecător din New York, a cerut ca embargoul asupra Gazei să fie ridicat „imediat și necondiționat”, o cerere reiterată de o majoritate covârșitoare a Parlamentului European în aprilie 2018.

Există politici alternative, aliniate la dreptul internațional. La cel mai restrâns nivel, împușcarea copiilor a fost pomenită de Coordonatorul Special al ONU pentru Procesul de Pace din Orientul Mijlociu: „Nu mai împușcați copiii”. La scară mai largă Hamas a comunicat Israelului ani de zile dorința sa pentru o încetare a focului pe termen lung, reciprocă și care ar asigura finalul asediului ilegal. „Aceste cereri și condiții n-au fost discutate niciodată, scrie un corespondent militar israelian, „pentru că Israelul refuză să stea de vorbă cu Hamas.” La nivel și mai general, Israelul și-ar putea încheia consecventa repudiere a soluției celor două state propusă prin consens internațional, făcând astfel posibilă o rezolvare pașnică a conflictului. Atât timp cât refuză să facă acești pași, Israelul nu-și poate eticheta violența din Fâșia Gaza sau din Cisiordania drept apărare. Mai degrabă masacrul din Gaza e perpetuat de dragul asigurării unui regim ilegal.

Marele Marș al Intoarcerii e programat să culmineze printr-o evadare în masă de Ziua Nakba [Ziua Independenței Israelului], marți, 15 mai. Se așteaptă ca până la 100 000 de oameni să se adune și să mărșăluiască neînarmați până la gardul care înconjoară perimetrul. Un număr mare s-ar putea să încerce să treacă dincolo, fie și pentru o clipă, și, chiar cu prețul vieții, să respire din nou. Armata israeliană se pregătește să disloce 11 batalioane de-a lungul gardului. Dacă se vor repeta evenimentele din vinerile trecute, vor mai fi împușcați, răniți și uciși mii de demonstranți neînarmați. Dacă atenția internațională se va îndrepta în altă parte – distrasă, de exemplu, de deschiderea Ambasadei SUA la Ierusalim, de exemplu – Gaza s-ar putea să asiste la o baie de sânge.

Străinii le țin adeseori predici palestinienilor despre meritele lui Gandhi. Eforturile actuale din Gaza vor ajunge inevitabil să fie văzute ca un test al metodei nonviolente; succesul sau eșecul său va contribui la o decizie asupra eforturilor viitoare de a pune punct ocupației. Dar, așa cum s-a exprimat succint un titlu din The Guardian, „Non-violența palestinienilor necesită non-tăcere la nivel global”. Oamenii din Gaza depind de noi pentru a face viabilă o strategie nonviolentă, acum, la ceas de restriște. Dacă demonstrațiile din Gaza primesc drept răspuns eforturi de solidaritate în masă din afara țării, poate că Israelul va fi înduplecat să-și schimbe abordarea față de Gaza și poate că încă se mai poate împlini un viitor mai fericit al zonei. E greu de prezis cam de câtă presiune e nevoie pentru a forța Israelul să-și schimbe poziția. Însă un lucru e sigur: în timp ce oamenii din Gaza încearcă să evadeze din lagărul lor de concentrare, singura lor protecție, singura lor armură, singura lor apărare împotriva zidului de lunetiști israelieni suntem noi.

Campania de Solidaritate cu Palestina a cerut o demonstrație de urgență din spirit de solidaritate cu oamenii din gaza, pe 15 mai la ora 17:30, în față la Downing Street nr. 10.

Muhammad Shehada e scriitor și activist în societatea civilă din Fâșia Gaza. E la Studii de Dezvoltare la Universitatea din Lund, Suedia, și a fost Cercetător de Teren și Ofițer de Relații cu Publicul pentru filiala din Gaza a Monitorului Euro-Med pentru Drepturile Omului.

Jamie Stern-Weiner are dublă cetățenie, britanică și israeliană, și e editorul volumului Moment of Truth: Tackling Israel-Palestine’s Toughest Questions (OR Books, 2018).

Articolul a apărut inițial VICE UK.