Am fost la Țăndărei ca să-nțeleg cum sute de copii au fost traficați fără ca nimeni să spună ceva

Dacă n-ai fost niciodată la Țăndărei, nu te condamn. Nici n-ai fi avut de ce. Localitatea ialomițeană a devenit celebră în ultimii ani pentru palatele luxoase ale romilor și scandalurile legate de traficul de minori.

Sunt puține șanse să nu fi auzit de „cazul Țăndărei”, dar dacă ți-ai petrecut ultimele luni într-o grotă, află că, de prin 2004 și până prin 2010, niște interlopi care locuiesc în orașul ăsta cu nici 15 mii de locuitori, au trimis la cerșit și la furat în Marea Britanie peste 150 de copii, majoritatea romi. Cazul a fost investigat de poliția britanică în parteneriat cu autoritățile din România.

Imaginile cu mascații care izbeau cu berbecul ușa palatelor din Țăndărei au făcut înconjurul lumii. În timp ce britanicii au băgat la închisoare vreo 120 de traficanți, luna trecută, cei 25 de inculpați din România au fost achitați ori faptele lor s-au prescris. Asta după nouă ani de procese tergiversate din diferite motive: ba că citarea sutelor de martori a durat prea mult, ba că dosarul a trebuit întors la parchet de trei ori pentru completare, ba că numărul judecătorilor e prea mic la Tribunalul Harghita și tot așa până când instanța i-a făcut basma curată pe toți membrii clanului Țăndărei.

Culmea e că ancheta era prezentată ca prima cooperare de succes dintre polițiștii români și cei britanici și schimbase chiar și legislația la nivel UE în ce privește traficul de persoane. Noua lege acordă o mai mare atenție victimelor și urmărește procesul prin care traficanții sunt aduși în fața justiției indiferent de țară. Teoretic, că practic e haos.

La doar câteva zile de la anunțarea verdictului, iată-mă în Țăndărei, curios să înțeleg cum dintr-un orășel atât de mic au putut fi traficați sute de copii fără ca nimeni să spună ceva.

Parchez în centru, în fața singurului supermarket din oraș, și o iau la pas spre Primărie, ca să aflu ce știe municipalitatea despre cazul copiilor traficați și cum văd aleșii locali scandalul. Doar că la Primărie poți să dai cu tunul și nu găsești un funcționar care să vrea să-ți vorbească despre asta. Edilul „e plecat cu treabă la Slobozia” și, evident, nimeni nu știe când se întoarce.

Sunt plimbat prin diverse birouri până dau de doamnele de la Asistență Socială, însă nici ele „nu cunosc cazul”. Îmi spun că există doi asistenți sociali pentru comunitatea romă și un reprezentant al comunității, care ține legătura cu autoritățile, dar nu vor să-mi zică cum îi cheamă sau unde îi găsesc. O angajată de la Protecția Copilului aude că întreb de interlopi și-mi șoptește: „De ce vreți să mergeți să vorbiți cu ei? Doar o să vă bată și n-o să vorbească”.

După lungi tergiversări, fac rost de numărul de telefon al Iuliei Dinu, asistent medical comunitar, însă nici ea nu vrea să stea de vorbă cu mine. „Credeți-mă că e mai bine așa. Am familie, nu vreau să-mi fac probleme”, îmi spune și-mi închide telefonul în nas.

Cu greu ajung la consilierul pe problemele romilor în Primăria Țăndărei, Mihai Ionel zis Ferma, care îmi explică prin telefon, că nu s-au traficat copii, „din moment ce la dosar nu există declarația niciunei victime”. Apoi laudă realizările autorităților pentru romii din localitate: „Ne-au făcut dispensar, drumuri, canalizare. Ce să mai, e bine de tot aici!”.

Nici la Poliție nu am mai mult noroc. Un ofițer de serviciu de la poartă își sună șeful ca să-l anunțe că „cineva de la VICE Project vrea un interviu”. Îi fac semne disperat, că doar vreau să vorbim, dar n-am cu cine, se încurcă și mai tare în explicații. Șeful mă trimite la Biroul de Presă. El nu poate să vorbească cu jurnaliștii fără aprobarea departamentului de comunicare.

Departamentul îmi răspunde câteva zile mai târziu, că nu e de competența Poliției Țăndărei. „Acest caz a fost instrumentat de IGPR, deci domnul comandant nu vă poate oferi mai multe informații legate de acest caz”, îmi zice la telefon subcomisarul Andreea Loghin, purtătorul de cuvânt al instituției. Deci poliția locală nu știe, nu cunoște, n-a văzut nimic.

Așa că dau să plec să caut inculpații din dosar, poate ei au curaj să vorbească. Ofițerul de serviciu mă atenționează: „Cum adică să mergeți singur în țigănie? Păi ăia vă iau tot din buzunare și poate vă și bat”. Speriat de avertismentele autorităților, mă gândesc să abandonez. Însă ceva îmi spune că la mijloc e și multă discriminare din partea lor, așa cum e mai peste tot în România când vine vorba de romi.

Nu apuc să fac nici zece pași pe strada cu palate și pagode impunătoare, că o mașină trage brusc în fața mea. Din ea, un bărbat cu mustață și pirandă prăvălită pe bancheta din spate îmi face semn să mă apropii. Primul gând care îmi trece prin minte e „Am belit-o!, în orașul ăsta te caută boșii pe tine, nu tu pe ei”.

Bărbatul se dă jos din mașină și mă ia la rost: „De ce faci poze aici? De unde ești?”. Îi explic calm că am venit să vorbesc cu inculpații din dosarul cu traficul de copii, că vreau să ascult și partea lor de poveste. Pe bărbat îl cheamă Mircea Nicolae, are 58 de ani și este fiul fostului bulibașă din Țăndărei. Și el a fost inculpat în dosar, dar nu pare deloc ușurat că a scăpat. Cu cearcăne adânci și tras la față, susține că și-a pierdut toată averea pe procesul ăsta. „Cinci kilograme de aur a avut tata ca bulibașă și de trei jumate s-a ales praful pe avocați. Nu mai spui de drumurile lună de lună până la Miercurea Ciuc, că acolo ne-au pus procesul, tocmai la Harghita.”

Îl rog să mă ducă la casa lui Radu Constantin, zis Titi Aghiotantu', cel care, după înscrisurile de la dosar, ar fi fost capul grupării. Bărbatul dă câteva telefoane, apoi îmi face semn să mă urc în mașină. Pare prea simplu să ajung în fața principalului inculpat doar după o plimbare prin cartier și câteva vorbe schimbate cu un individ despre care nu știu prea multe.

Și evident că așa e. În loc să mergem la casa capului grupării, fiul fostului bulibașă mă duce la un restaurant undeva la ieșirea din oraș. Aici, cu îngrijorare părintească, mă îndeamnă să mănânc ceva și să aștept să mă sune el, că aranjează o întâlnire pe mai târziu cu Titi. Avea să fie ultima dată când îl vedeam pe individul ăsta în timpul petrecut la Țăndărei.

Într-un oraș în care Profi e la putere și un taxi nu costă mai mult de zece lei oriunde te-ai duce, să dai de cineva, chiar și de liderul clanului Țăndărei, nu e neapărat imposibil. Orașul e mic, așa că aproape toată lumea se cunoaște cu toată lumea. O iau la pas prin oraș, curios să aflu ce cred localnicii despre scandal și să găsesc pe cineva care să îndrume spre casa vreunuia dintre acuzați.

Atitudinea țăndărenilor e un amestec de groază și dispreț față de romii care au șocat Europa. La mai toți le e frică să vorbească cu presa și să-și asume spuse cu nume și prenume.

Cătălin Bordei e pensionar și singura sa activitate este să își plimbe cățelul, o chestie mică, albă și creață pe care o cheamă Lizuca. „Latră numai la țigani”, susține el mândru bărbatul. „În 50 de ani, ăștia vor conduce orașul. Sunt foarte violenți, Păi, ce? Nu i-au bătut și pe aia de la România TV anul trecut?”, spune el despre incidentul în care mai mulți localnici au agresat echipa televiziunii și i-au urmărit cu mașinile până la ieșirea din oraș.

De aceeași părere sunt și vânzătoarele de la fast-food-ul din centru. „Dacă ar fi după mine, le-aș pune o bombă”, spune una dintre ele. Înainte să apuc să o întreb cum o cheamă și să-i cer mai multe detalii despre cum i-ar elimina pe romi, taraba cu shaorma se aglomerează și se ia cu treabă. Paradoxal, printre cei mai fideli clienți ai ei sunt chiar romii, mai ales copiii, care abia ajung la tejghea, dar știu clar că cinci lei, cât costă un sandviș, le va potoli foamea.

Fostul primar din Țăndărei ține partea interlopilor. Captură via Youtube din clipul electoral de la alegerile locale din 2016

La doi pași de fast-food, e o cafenea, înghesuită între biroul unui politician PSD și un magazin second-hand, localul perfect de întâlnire cu fostul primar al orașului, Cristi Roman, condamnat definitiv în 2017 la doi ani și nouă luni de închisoare într-un dosar cu fonduri publice deturnate.

Amabil, comandă repede două cafele și se destăinuie. „Nu a existat vreodată în Țăndărei grup infracțional organizat”, așa cum spune DIICOT-ul. „Romii ăștia mergeau la cerșit cu copiii lor, cu familia extinsă. Știți cum e la ei.” Are o justificare și pentru vilele și mașinile scumpe ale romilor: „Când ai șapte, opt copii și iei ajutoare sociale și în Anglia, și în Germania, și în Franța, normal că strângi niște mii de euro pe lună. Așa și-au făcut case, și-au luat mașini de lux, să știți de la mine.”

De la cafenea aflu unde stă Titi Aghiotantu, un cartier sărăcăcios de la marginea orașului. Ajung acolo pe un drum plin de hârtoape care șerpuiește printre fostele fabrici ale Țăndăreiului. Actualul bulibașă, considerat în dosar capul grupării Țăndărei, are două mașini mai de Doamne ajută în curte, ambele înmatriculate cu numere preferențiale ȘEF, dar casa și o anexă bătrânească par cel puțin modeste.

Un bărbat micuț, buhăit de somn, cu mersul legănat, mă poftește în casă, unde i se alătură alți doi bărbați: Petrică Drăgușin și Voicu Ilie, ambii inculpați și ei în dosar. Titi pune pe masă un vraf de hârtii. „Hai s-o luăm de la început, ca să înțelegi matale de ce noi suntem nevinovați”.

Și-mi arată diferite documente, de la declarații ale martorilor care spun că nu el a traficat copii, până la liste întregi cu transferuri de bani de pe numele unui alt Radu Constantin – a cărui copie de buletin mi-o arată – și pe care procurorii români i le-au imputat lui în dosar.

Titi pune pe masă și copia procesului-verbal de la percheziție, unde nu apare că i-ar fi confiscat vreo 3 760 de grame de aur, deși acestea apar acum la restituire, odată cu decizia instanței de clasare a dosarelor. „Și eu ce să fac acum? Să merg la bancă și să cer aurul ăsta pe care ei nu mi l-au confiscat niciodată? Când au venit cu mascații, au făcut procesul verbal în bătaie de joc.”

Mai mult, bulibașa susține că nici motivul inițial al perchezițiilor nu a fost legal. „Ne-au spart ușile pe motiv că avem arme. Da, aveam, dar pentru toate avem permis, erau ținute în rastel, cu muniția separată, așa cum prevede legea. Până și aici s-au încurcat în declarații și minciuni procurorii.” Acum câteva zile, instanța a concluzionat că romii aveau permis de port armă și le-au restituit, mai puțin mitralierele. Evident că toate cheltuielile cu procesul vor fi plătite de stat.

Instanța nu a negat niciodată că ar fi existat probleme cu dosarul. Acesta a fost înregistrat în 2010 la Judecătoria de la Harghita, dar timp de trei ani judecătorii l-au tot restituit la parchet pentru „refacerea/completarea urmării penale”.

DIICOT nu a răspuns cererii VICE de a lămuri aceste aspecte din dosar, că probele din Marea Britanie nu au fost folosite și că cel mai mare dosar de trafic de persoane din România ultimului deceniu nu are, din punct de vedere legal, nicio victimă.

Da, ai citit bine. Dosarul Țăndărei nu are victime. Când copiii au devenit martori în dosar, numele lor au fost făcute publice. Evident, și-au schimbat declarațiile și au susținut sus și tare că ei nu au fost niciodată traficați sau forțați să cerșească. În prezent adulți, deși numele și datele lor de identificare sunt la dosar, aceștia au dispărut pur și simplu. „Unii sunt încă în Anglia, au serviciu și își văd de viața lor, alții prin alte țări”, spune Titi, dar refuză să mă pună în legătură cu câțiva, că nu are numerele lor de telefon.

Titi nu neagă că au fost copii din Țăndărei în Marea Britanie la cerșit. „Dar nu eu sau ceilalți oameni inculpați în dosar i-am dus. Fiecare s-a dus cu familia lui și s-au descurcat cum au putut. Unii au muncit, alții au cerșit, or mai și furat dintre ei. Dar de aici și până la rețea de crimă organizată e mult, domnule!”

La plecare, bărbatul îmi arată urma loviturilor de berbec în ușile de tablă ale caselor, încă vizibile după nouă ani, ca o amintire a spectacolului dat de autorități, amestecat cu amatorismul instrumentării dosarului și cu mentalitatea de a închide ochii la faptele acuzaților.

Bulibașa pare încrezător că cererea de apel depusă de DIICOT nu va schimba mare lucru și instanța va menține decizia dată inițial. Și are dreptate. Acum câteva zile, instanța a publicat motivarea achitărilor din dosar, iar surpriza cea mai mare este că și procurorul DIICOT a cerut, cot la cot cu inculpații, schimbarea încadrării în fapte mai ușoare, care erau prescrise.

Pe drumul neasfaltat al cartierului mărginaș din Țăndărei, plin de copii care bat mingea în apropierea unei școli abandonate, Titi îmi face cu mâna până ce silueta lui se pierde în praful Bărăganului. La fel cum și sutele de mărturii, miile de ore filmate cu copii cerșind pe străzile orașelor britanice și maldărele de hârtii depuse la dosar se vor pierde încet, dar sigur, odată cu acest verdict care a șocat autoritățile britanice și a confirmat, dacă mai era nevoie, cât de departe suntem de valorile lumii moderne când vine vorba de abuzuri împotriva copiilor.

Englezii au o vorbă: e nevoie de un sat că să crești un copil. În cazul de față, a fost nevoie de tăcerea, complicitatea și incompetența unui oraș întreg ca adevărul în cazul copiilor traficați să nu se afle niciodată.