Femeile din Pakistan care au militat pentru pace cu India de Ziua Femeii

Articolul a apărut inițial pe VICE UK

Nida Kirmani, o academiciană din orașul Lahore, Pakistan, își aduce aminte cum putea să treacă granița cu India doar cu un control de rutină. Înainte de 2017, Kirmani călătorea regulat între țările asiatice, vizitând membrii ai familiei și prieteni, iar în Delhi pentru cercetare.

Cu o mamă indiană și un tată pakistanez, Kirmani nu a simțit nevoia să aleagă între cele două țări, iar când cele două națiuni și-au câștigat independența de la britanici, Kirmani avea acte de identitate pentru ambele state sud-asiatice. Cu toate astea, acum doi ani, la întoarcere din Sharamshala, un ofițer vamal de la granița indiană a obligat-o să predea cardul de identitate indian, impunându-i să aleagă.

Evenimentele recente i-au adus aminte cercetătoarei că nu toată lumea împărtășește opiniile ei. Acum două săptămâni, peste 40 de soldați indieni de pe teritoriul disputat al Kashmirului, pretins atât de India, cât și de Pakistan, au fost omorâți de un atacator sinucigaș. Jaish-e-Mohammed, o grupare teroristă din Pakistan, și-a asumat responsabilitatea pentru atac, iar asta a declanșat o serie de schimburi de artilerie.

Când India și Pakistan au sunat goarna războiului, Kirmani a simțit spaima, deși nu a fost surprinsă. „Am trăit și lucrat atât în India, cât și în Pakistan și am conexiuni cu ambele țări”, mi-a spus Kirmani. „Asta m-a ajutat să le văd mai presus de retorica de diviziune, care e atât de universală de ambele părți ale graniței.”

Kirmani respinge patriotismul turbat manifestat în ambele țări. „Ca feministă, eu sunt foarte critică în ceea ce privește naționalismul în general, deseori se bazează pe controlul asupra corpurilor femeilor”, spune Kirmani.

Din moment ce de data asta Ziua Internațională a Femeii a căzut în mijlocul unei perioade tensionate dintre India și Pakistan, temele anti-război au devenit o parte proeminentă din marșurile de Ziua Femeii din toată țara. Kirmani și alte femei din Pakistan s-au reunit să celebreze drepturile femeilor din Pakistan și să ceară acces la spațiile publice pentru femei, incluziunea femeilor cu handicap, o justiție de reproducere mai bună și încetarea brutalității din partea poliției.

La aceste cereri, organizatoarele au adăugat un apel pentru stingerea tensiunilor dintre India și Pakistan, a violenței din Kashmir și a hiper-naționalismului care instigă la război. Printre cele mai mari evenimente se numără o serie de marșuri organizate în orașele principale din Pakistan, Marșul Aurat (Marșul Femeilor) and Marșul Aurat Azadi (Marșul de emancipare a femeilor).

„Ținând cont de climatul politic actual în care ne aflăm, am simțit că era important să includem o opoziție feministă față de război, cu propriul nostru set de cereri”, spune Shmyla Khan, una dintre organizatoarele marșului Aurat din Lahore. „Deoarece e mult mai probabil ca bărbații să ducă războaiele, femeile sunt deseori lăsate să strângă rămășițele.”

Acest lucru e adevărat de la înființarea Indiei și a Pakistanului în 1947, când violența care a venit la pachet cu Partiția Indiei Britanice a implicat violuri brutale și răpirea femeilor din ambele părți. „Cu siguranță cred că femeile nu mai vor război din cauza traumelor inter-generaționale cu care s-au confruntat în timpul partiționării", spune Tooba Syed, unul dintre participanții marșului Aurat Azadi din Islamabad, și un lucrător politic pentru Partidul Muncitoresc de stânga Awami. „Ținem minte ce s-a întâmplat cu mamele noastre în timpul Partiției. Cum pot femeile din această regiune să ceară război când știm că trupurile noastre sunt câmpurile de luptă și viețile noastre devin ruinele rămase?"

Sehyr Mirza, o activistă pentru pace care participă la Marșul Aurat din Lahore, își amintește de povestirile bunicii, care a migrat de la Jaipur la Lahore în timpul Partiției, și i-a povestit despre femeile care umblau cu otravă ca o măsură disperată de sinucidere, pentru a evita violul și răpirea. Violența săvârșită asupra femeilor în timpul Partiției este bine documentată în literatura și cultura populară din Asia de Sud, variind de la „Khol Do" lui Saadat Hasan Manto, la „Lajwanti" lui Rajinder Singh Bedi, spune Mirza.

O astfel de violență s-a reluat în timpul războiului din 1971 dintre India și Pakistan și, de asemenea, face parte din conflictul actual din Kashmir. „Ca feministă și activistă pentru pace, cred că trebuie să învățăm din trecutul nostru, ca să ne îndreptăm spre un viitor mai bun", spune Mirza. „Războiul nu poate aduce beneficii decât agendelor politice și industriei armamentului".

Poziția anti-război nu a fost inițial menită ca un principiu fundamental al marșurilor de vineri. Manifestările au fost concepute să evidențieze statutul femeilor în materie de reproducere, economie și drepturi legale într-o țara cu peste 200 de milioane. Femeile se confruntă cu legi discriminatorii legate de moștenire, căsătorie și divorț, în afară de faptul că sunt vulnerabile la violența provenită din practici sociale obișnuite, cum ar fi crimele de onoare și atacurile acide din Pakistan. De asemenea, femeile rămân în urmă în ceea ce privește oportunitățile de educație și de angajare.

Într-adevăr, criza educațională a țării afectează în mod disproporționat fetele, majoritatea celor 22 de milioane de copii needucați din Pakistan fiind femei, iar țara are una dintre cele mai scăzute rate din lume de participare a femeilor pe piața muncii.

După atentatul sinucigaș din februarie, Mirza, activista pentru pace din Lahore, a inițiat mișcarea #AntiHateChallenge în Pakistan, pentru a denunța terorismul. Ea a postat o poză cu ea ținând un semn cu mesajul: „Sunt pakistaneză și condamn atacul terorist din Pulwama. #AntiHateChallenge #NoToWar". Alte femei pakistaneze au urmat exemplul, postând poze pe site-urile de socializare cu mesaje identice. Deși reacția a fost aproape imediată, Mirza a fost fericită să trimită un mesaj diferit guvernului ei, care a ales direcția categorică de a nega orice responsabilitate asupra atacului.

„Campania #AntiHateChallenge a fost condusă exclusiv de femei din Pakistan, pentru a exprima solidaritatea cu prietenii indieni. Noi am fost primele care au rupt tăcerea și am discutat despre pace”, spune Mirza. „În mare parte, astfel de campanii sunt inițiate și conduse de bărbați.”

Anul ăsta, femeile își asumă un rol central împotriva lungii istorii a conflictului, militarismului și războiului din regiune, atât prin marșurile Aurat și Aurat Azadi, în care denunță în mod explicit fluajul către război și îndemnând vecinii înarmați cu arme nucleare să inițieze un armistițiu în Kashmir. „Noi protestăm pentru pace și împotriva războiului, a militarizării vieții noastre de zi cu zi și a retoricii de șovinism", scria într-o declarație de la marșul Aurat.

„Femeile ar fi cele mai grav afectate dacă ar începe un război nuclear între cele două națiuni", spune Farooq Tariq, activist politic din Lahore, care a ajutat săptămâna trecută la organizarea evenimentului Global Standout for Peace din Asia de Sud. „Criza financiară din timpul războiului înseamnă că femeile se vor confrunta cu condiții de viață mai dure și vor trebui să facă compromisuri privind alimentația, sănătatea și educația întregii familii", adaugă el.

În timp ce mass-media socială a distribuit manifestațiile naționaliste de patriotism, a permis și feministelor să se conecteze asupra scopului comun de pace. „Trebuie să formăm mai multe spații pentru dialogul dintre popoarele celor două țări", spune Syed. „Cred că Twitter a devenit spațiul digital principal în care are loc acest dialog". Folosind hashtag-ul #SayNoToWar, Syed a reușit să se întâlnească cu indienii cu aceeași mentalitate și, de asemenea, a cerut propriului guvern să elibereze pilotul indian capturat de pakistanezi și eliberat săptămâna trecută.

În momentul actual, opinia publică din Pakistan și India rămâne divizată în privința acțiunilor militare recente din Kashmir. „Din păcate noi ne-am obișnuit cu astfel de tensiuni periodice”, spune Kirmani. „Fac parte din fundamentul naționalismului ambelor țări.”

Cu toate astea, mulți indieni și pakistanezi continuă să formeze legături și să mențină relațiile dintre cele două țări. „Eu am familie și prieteni în India. De aceea e mai greu să dezumanizez «cealaltă parte»”, spune Kirmani. „Deși știu că și noi reprezentăm «cealaltă parte»”.

Mai jos, găsești o serie de fotografii de la Marșul Aurat 2019.