Cum a ajuns la modă nudismul în România și în lume

Cine a fost măcar o dată pe o plajă de nudiști știe că acolo nu mergi ca să te holbezi și că nimic nu este ceea ce pare. Agățatul la plaja de nudiști, sau pe plajă pur și simplu, impune tehnici personale intransmisibile, care s-au perfecționat de-a lungul complicatei istorii a costumului de baie sau a absenței lui.

Aici România are un avantaj în fața unor țări occidentale, dat fiind că o formă de tolerare a naturismului pe anumite plaje frecventate de intelectuali se dezvoltase încă din anii 1970-1980, cu mult înainte de unele țări occidentale precum Portugalia, de pildă, acei ani în care în Vama Veche nu exista canalizare și după care plâng îmbătrâniții foști UTCiști merituoși ai vremii. Fără a avea amploarea plajelor naturiste din Iugoslavia lui Tito, cele de pe Coasta Dalmată, sânii goi la plajă deveniseră în România o priveliște comună în anumite locuri la Marea Neagră.

Plaja a fost de la început pentru români o modă adusă din Occident, o modă franceză, în realitate. În Franța a apărut de altfel primul bikini, imediat după Al Doilea Război Mondial. Bikini a fost doar o aluzie glumeață la numele unui atol din Pacific unde Statele Unite efectuau experiențe atomice. Bikini nu este așadar un compus din bi-, un deux-pièces, ci o denumire geografică, o aluzie la explozia atomică pe care a produs-o de la început, cultural și social, dezgolirea corpului, ceea ce face să sune absurd termenul de „monokini” pentru un slip purtat fără sutien. După aceeași logică, monokini ar putea fi atunci și un sutien purtat fără chiloți.

Fenomene recente, așadar, în România, plaja și nudismul. De-a lungul istoriei, corpul femeii a fost un tabu strict în Țările Române, ba chiar și punerea la vedere a părului era un gest violent, cum o subliniază Cantemir în „Descrierea Moldovei”:

De la daci și până la înhățarea Dobrogei din ruinele Imperiului Otoman, românii n-au cunoscut nici navigația (lăsăm deoparte cele câteva pânzare pomenite în vremea lui Ștefan cel Mare la Cetatea Albă / Akkerman) și nici plaja. Nu doar românii, dar multe alte culturi învecinate cu marea și oceanul, precum amerindienii sau băștinașii din Africa sub-sahariană, ba chiar și, de-a lungul istoriei, locuitorii insulei Sardinia din Mediterana au întors întotdeauna spatele mării, privită cu suspiciune ca neputând aduce nimic bun.

De altfel, o prudă separare a sexelor a continuat să fie practicată în România comunistă prin anumite stațiuni, precum în cea de la Lacul Amara, în Ialomița, pe lângă Slobozia, unde plajele au rămas până în 1989 strict separate pentru femei, bărbați și familii.

Devenită o banală pauză anuală în isteria ciclului muncii, plaja și dezgolirea corpului rămân astfel un fenomen recent, ca și bronzatul. Vreme de mii de ani de civilizație, pielea albă, chiar transparentă dacă se poate, a fost simbolul frumuseții și al perfecțiunii. Țăranii, în schimb, erau bronzați în mod natural, lucru de disprețuit. Pielea albă a orășeanului arăta că el nu e forțat să trudească afară, expus soarelui. Ba chiar, albul a rămas asociat, patologic, cu frumusețea și puritatea. Michael Jackson a fost aici un exemplu extrem.

Pielea albă a femeii acoperite e, de altfel, și astăzi un apanaj al femeii în fundamentalismul islamic, fenomen urban prin excelență. În lumea musulmană, femeia trăitoare la țară nu poate umbla cu văluri pe cap și fața acoperită, pentru că ea trebuie să muncească la câmp. Orășeanul înstărit, în schimb, sau cel care se străduie să arate că-i avut, își înfofolește femeia și o ține ascunsă de lumina soarelui pentru a arăta că femeia lui nu lucrează și are pielea albă. Precum în Europa vremurilor trecute.

Fundamentalismul islamic vestimentar este astfel un fenomen urban. E revelator de altfel că acea ținută a femeilor musulmane cărora li se permite să meargă la plajă și care le acoperă în întregime, ca un amorf costum de scafandru, așa-numita, în glumă, burkini sau burqini, seamănă izbitor cu primele costume de baie ale europencelor, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Fotografii de epocă ne arată chiar că la început până și bărbații europeni care intrau în apă în costumul acela strâns, ceva între pijama și combinezon de circ, păstrau deseori pălăria pe cap.

În țările de est, comuniste, plaja și bronzajul s-au răspândit rapid ca fenomen de masă odată cu concediile plătite și mersul la mare prin sindicate și tabere. Chiar dacă foarte des muncitorii și țăranii preferau să stea să joace table la umbră, hrănindu-se, vreme de două săptămâni, doar cu mici și bere, simplul spectacol al femeilor goale întinse pe plajă sub ochii lor a dus la o revoluție în moravuri. Până și țăranii au învățat să facă glume despre „textiliști”.

Sigur, procesul a fost lent. Să nu uităm că și în Franța, de unde au plecat bikini și bronzajul, burta a putut fi expusă public abia în anii 1930. Chiar și atunci, chiloții unui ansamblu vestimentar de plajă deux-pièces care lăsa să se vadă o parte din pântec trebuiau totuși să acopere buricul, ca în celebra poză cu Elena și Nicolae Ceaușescu în costum de baie. Nicolae își arată buricul – Elena, însă, nu.

Goliciunea pe plajă pornită din Franța nu trebuie însă confundată cu celălalt fenomen, derivat din romantismul german și nordic, sentimentul de comuniune cu natura, care a continuat cu ambiguitatea sexuală a naziștilor și cu acea întreagă atitudine nazistă față de corpul gol care a dus la cultura germană a nudismului total (FKK, Freikörperkultur).

De altfel, în fosta Germanie comunistă (RDG/DDR), se reuniseră curentul romantic german al nudismului cu tendința de delăsare sexuală adusă de ateismul comunist, ca în acea poză în care se crede că ar figura o Angela Merkel abia ieșită din adolescență. Chiar dacă nu suntem siguri că ar fi ea, lucrul nici măcar nu este relevant într-atât de banal era naturismul în anii Germaniei comuniste.

Chiar și astăzi, prin mari centre urbane germane cum este München, în închistata Bavarie catolică, turistul neprevenit poate avea un șoc descoperind numărul mare de localnici în pielea goală întinși în oraș, de-a lungul malurilor cu iarbă ale râului Isar, sau chiar în centrul orașului, în acea Englischer Garten unde a fost instalat vreme de decenii Radio Europa Liberă.

De altfel, în ultimele două decenii și alte capitale occidentale au lansat inițiativa de a crea plaje artificiale pe malurile râurilor care le traversează, începând cu Paris Plages și terminând cu Bruxelles les Bains.

Codul goliciunii la plajă s-a născut de la sine, spontan, ca o necesitate a grupului informal de a se apăra de intruși. Codul comportamental pe o plajă de nudism e foarte complex, iar ca bărbat o erecție te discalifică și te face de râsul coloniei.

Dincolo de cazurile acestea de priapism, trebuie menționat și codul complex al privirilor. Holbatul apăsat este limpede o agresiune, care va fi rapid sancționată de privirile reprobatoare și disprețuitoare ale celorlalți. Asta pentru că dezgolirea corpului a fost însoțită de desexualizarea lui obligatorie. Corpul gol la plajă impune indiferență.

Deja maniera despuierii este personală și implică complexe gesturi codate și siguranță de sine. De altfel, sânii goi la plajă au generat la rândul lor un întreg sistem comportamental informal complex. Ca orice cod, el acoperă însă un mare neadevăr. Ideea este de a mima siguranța de sine și naturalețea. Și de a camufla imperfecțiunile.

Realitatea este însă alta, iar pe o plaja normală, obscenitatea e dată de corpul care se vrea perfect.