Viața mea în cele 10 zile de izolare acasă, în București, din cauza epidemiei de coronavirus

Într-o dimineață de weekend, pe când aveam 23 de ani, mă trezeam în apartamentul din București, unde locuiam cu chirie, cu temperatură și abdomenul plin de bubițe roșiatice și umflate. Țin minte că nu m-am panicat, i-am sunat pe ai mei să îi întreb ce boli ale copilăriei am avut și m-am dus direct la spitalul Victor Babeș, unde mi-au confirmat că aveam varicelă. Mi-au spus că trebuie să stau izolată două săptămâni la domiciliu și să urmez un regim alimentar. Pentru că la acea vreme locuiam cu prietenele mele, am plecat la Târgoviște, unde părinții mei urmau să aibă grijă de mine.

Zece ani mai târziu, pe 3 martie, mă trezesc în garsoniera mea din București, fără niciun simptom, dar suspectă de Coronavirus, condamnată la 14 zile de izolare la domiciliu. Momentan, sunt 13 745 de persoane, în România, în izolare acasă. Peste două mii de persoane se află în carantină instituționalizată.

Pe 23 februarie plec într-o vacanță de o săptămână în Italia, cu destinația Bologna. E cadoul pentru ziua mea, 33 de ani. Totul bine și frumos. Nicio panică, nicio criză, nicio veste alarmantă de peste continent. Urmăresc știrile despre ce se întâmplă în China, timp în care mă gândesc unde găsesc cea mai bună pizza italiană.

24 de ore mai târziu, primesc un telefon de la ai mei, care mă roagă să mă întorc cu primul avion acasă și îmi relatează situația din România: oameni disperați, cozi la supermarket, rafturi golite, tot felul de alte avertismente. „Cătălina, o să rămâi în Italia și nu te mai poți întoarce”, îmi spune mama la telefon.

Știu ce influență poate avea mass-media, folosită de multe ori doar de dragul creșterii traficului, și nu din dorința unei informări corecte a cititorilor, pentru că lucrez de șase ani în digital marketing și de trei sunt voluntar la Code for Romania. Prin urmare, mă uit în jur și mă trezesc în două lumi total diferite: o Românie aflată în pragul isteriei și o Italie liniștită și însorită, în care oamenii își văd de treburile de zi cu zi. Nu mă întorc acasă, nu cred că lucrurile au cum să se înrăutățească așa rapid.

Pe 25 februarie, însă, situația deja se schimbă în Italia. Dar toate acțiunile și deciziile autorităților sunt prezentate ca măsuri de precauție, cum ar fi închiderea muzeelor și a altor centre culturale, pentru a diminua riscul infectării cu coronavirus. Oamenii sunt în continuare liniștiți, supermarket-urile nu au devenit încă câmpuri de luptă, turiștii ca mine sunt probabil singurii triști, că nu apucă să viziteze foarte multe atracții. Mă plimb zeci de kilometri pe sub coloanele care susțin clădirile din cărămidă roșie și admir orașul de la distanță. Așa evit aglomerările, nu circul deloc cu mijloacele de transport în comun și am tot timpul cu mine dezinfectant de mâini.

În fiecare seară urmăresc televiziunile italiene care prezintă situația din nordul țării. Bologna nu este zonă roșie, dar spre finalul săptămânii, adică începutul lunii martie, regiunea Emilia Romagna intră și ea în carantină.

Pe 2 martie, ora 17, ajung pe aeroportul din Otopeni, după un zbor cu un avion destul de gol pentru o cursă atât de populară. Sunt întâmpinată de două doamne îmbrăcate în costume de protecție antichimică, îmi iau temperatura, îmi oferă mai multe informații despre virus și îmi recomandă să stau 14 zile în casă. La controlul pașapoartelor predau și un formular pe care îl primisem pe teritoriul Italiei, la îmbarcare, și care conținea mai multe întrebări despre călătoria și starea mea generală de sănătate.

Sunt în a zecea zi de când nu am mai ieșit nici până la lift, nu mi-am văzut familia, prietenii sau colegii, doar livratorii Bringo care îmi dau speranță că încă există viață dincolo de pereții blocului în care locuiesc.

În primele două zile am avut o stare de anxietate pe de o parte, de nervi pe de alta, gândindu-mă cum o să supraviețuiesc singură (nici măcar cățelul meu Bruno nu e cu mine, fiindcă l-am dus la ai mei înainte să plec în Italia) atâtea zile, fără să interacționez cu oamenii in real life. Cei care mă cunosc îndeaproape știu că sunt o fire foarte socială. Și nici lucratul de acasă nu se numără printre activitățile mele preferate.

Dar m-am adaptat destul de repede. Iar acum, când scriu acest articol, am un zâmbet tâmp când mă gândesc că mai am doar patru zile până la „marea evadare”.

Să îți spun, însă, ce am făcut 24 de ore din 24, în 38 de metri pătrați.

În primul rând, am lucrat de acasă și nu mi-am luat concediu medical. Din fericire, lucrez în digital marketing și atât timp cât am un laptop și conexiune la internet, pot munci din orice colț al lumii. Asta m-a ajutat să rămân pe linia de plutire și să nu mă simt deconectată complet de cei din jur. Am vorbit constant cu managerul și colegii mei, am primit mesaje și telefoane de încurajare.

La toate astea s-au adăugat conversațiile cu părinții mei care mă monitorizau zilnic să vadă cum mă simt, cu alte rude și prieteni, cu colegii din Code for România, care voiau să știe dacă sunt bine sau să-mi ceară sfatul pentru viitoarele lor călătorii. Pe scurt, am avut și am în continuare un mini call-center la mine acasă.

În al doilea rând, nu am murit de foame, dar aș fi putut, dacă nu ar fi existat minunata aplicație Bringo. Pentru că locuiesc singură și nu-mi place să irosesc mâncarea, nu am provizii în casă și de obicei îmi cumpăr cantități foarte mici, pe care le consum în două-trei zile. Așadar, Bringo m-a salvat, cu patru comenzi livrate voi reuși să supraviețuiesc până la final de carantină.

Ca să îi protejez pe livratori am stat la o distanță cât mai mare de ei, cu masca pe nas și gură, și am evitat contactul cu mâinile lor. Ulterior, mă dezinfectam super bine, deoarece plăteam cu cardul și mă gândeam câți oameni au atins acel POS. Acum nu știu dacă mai merge faza cu Bringo, pe 11 martie nu mai aveau livratori și orice comandă online la alt magazin ajungea în zece zile.

În rest, pentru că îmi place foarte mult micul dejun, în perioada asta am avut timp să mă răsfăț cum trebuie. Am făcut și alte treburi casnice (când stai 24 din 24 în casă observi cel mai mic fir de praf de pe etajeră), mi-am spălat și aranjat toate hainele pe care le-am avut în vacanță, dar nu am reușit să-mi organizez și garderoba de primăvară.

Nu sunt mare fan binge watching (prefer cititul), așa că singurul serial la care m-am uitat a fost sezonul doi din Prietena mea genială, pe HBO GO, dar cu greu. Statul non-stop în casă și mai ales pe canapea, îmi dă o stare continuă de somnolență (nu că înainte aș fi fost vreo pasăre de noapte) și de multe ori nu reușesc să rămân trează până la finalul episodului.

Aș dormi non-stop, mai ales după-amiaza, ca atunci când eram în liceu și veneam de la ore „epuizată”. Am început și o carte, Mă numesc Salma, dar am parcurs doar vreo 50 de pagini. Nu prea am avut stare de citit, ca în alte dăți.

După ce îmi închid mailul de la birou, trec pe canalul de Slack al Code for Romania, unde peste 1 200 de voluntari lucrează împreună pentru construirea de aplicații civice menite să rezolve probleme ale societății.

Sunt Social Media Officer și fac parte din echipa de comunicare a organizației. Pentru că punem sănătatea pe primul loc, am amânat toate evenimentele programate în luna martie și ne-am mutat cu totul în online, deși teoretic noi suntem aici tot timpul. Mai mult de atât, zilele astea ne sfătuim cu voluntarii din comunitate despre măsurile tehnologice pe care Code for Romania le poate lua pentru a diminua efectele pandemiei asupra societății și bunului mers al lucrurilor.

Deja lucrăm la o platformă care să combată dezinformarea, alta cu chestionare și arbori decizionali care să ajute populația să înțeleaga situația și să o ghideze în ceea ce trebuie să facă, un sistem de vizualizare de date ale cazurilor din teren și o platformă de strângere de ajutoare. Cei care vor să afle mai multe detalii sau să dea o mână de ajutor, pot participa la Hack Day.

Nu am făcut ceva special sau diferit în această perioadă, față de ce fac într-un weekend obișnuit de stat acasă. Cel mai mult îmi lipsesc aerul și senzația de libertate - mă simt un pic prizonieră, deși stau în vârful patului și am parte de confort.

Zilnic scot capul pe geam, mai ales dacă e soare, și mă uit la șantierul din fața blocului început odată cu întoarcerea mea din vacanță. Într-o zi am realizat că nu mai știu unde mi-am parcat mașina, pentru că nu o văd de la etajul unde locuiesc. De când am renunțat la anumite obiceiuri, cum ar fi trezitul în fiecare dimineață la 7.30, ca să plec la birou, mi-am cam pierdut reperele: azi e luni sau miercuri?

Mi-e dor de părinți, de cățel, de prietenele cu care-mi sărbătoream anual ziua de naștere pe 25 februarie. Mi-e dor să mai ies din pijamale, oricât de confortabile ar fi ele.

Pe 11 martie, după zece zile de carantină, mă sună o doamnă de la DSP: sunt bine? am vreun simptom? N-am.

Având în vedere că sunt 11 mii de persoane izolate la domiciliu, nu mă așteptam să primesc vreun telefon. Înțeleg că nu e deloc ușor să monitorizezi un număr atât de mare de „pacienți”, dar cred că autoritățile au fost luate „pe nepregătite”, iar o monitorizare mai serioasă ar fi putut reduce valul de oameni care nu au respectat decizia de a sta în casă.

Deși am citit că perioada de incubație poate fi mai mare de două săptămâni, eu sunt liniștită, dar în același timp precaută. Mi-e mai teamă pentru cei din jur, decât pentru mine. Sunt tânără și sănătoasă, nu am alte boli care mi-ar putea pune viața în pericol, corelate cu virusul, nu îmi amintesc să fi avut vreodată o gripă care să mă țină la pat. Mă consider norocoasă din punctul ăsta de vedere.

Aștept cu nerăbdare să pot ieși din casă (lucru care se va întâmpla luni, pe 16 martie), chiar dacă asta înseamnă să mă plimb doar prin cartier sau să stau pe o băncuță în parc. Voi munci în continuare de acasă, până la finalul lunii, o să evit aglomerația, o să fiu mult mai precaută unde-mi las amprentele, gelul de mâini va fi nelipsit din geantă, o să merg la magazin doar pentru cumpărăturile strict necesare și o să sper că lucrurile vor reveni la normal cât de curând.

Nu sunt medic, nu reprezint nicio autoritate, nu sunt în măsură să dau sfaturi avizate, poate doar unele prietenoase. Izolarea la domiciliu pentru mine a fost un act de responsabilitate civică, chiar dacă există șanse de 0,1 la sută să fi luat virusul. Better safe than sorry, right?

Da, a fost greu, dar nu imposibil. Mi se pare mai important să ne protejăm unii pe alții, să nu blocăm sistemul medical și așa șubred. Trăim în România și știi ce efecte ar avea o epidemie de proporții.

Propunerea mea e să stai acasă încă o perioadă de acum încolo, să apelezi la tehnologie pentru a vorbi cu familia și prietenii și să nu te panichezi. Dacă ai întrebări sau curiozități, îmi poți scrie oricând. Sunt acasă.