Poliția Română ignoră abuzurile asupra comunității LGBT, ba chiar participă la ele câteodată

#șinoi este o campanie VICE România de promovare a parteneriatului civil, finanțată de Fundația Friedrich Naumann for Freedom și sprijinită de asociația Accept. Urmărește-ne lunar pe site și pe contul de Instagram.

*Unele nume au fost schimbate, pentru protejarea identității

„Ne-au băgat într-un colț și au început să dea în noi, să zică «Poponarilor, duceți-vă în Olanda!». Unul dintre agresori se apucase de bare și dădea cu picioarele la nivelul capului.” Așa sună mărturia Monicăi, victima unui „hate crime” comis în stația de metrou Izvor, după Gay Pride 2006.

În limba română, ce a pățit ea se numește „infracțiune motivată de ură” sau, în jargon polițienesc, „infracțiune cu mobil discriminatoriu”. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) definește aceste infracțiuni drept manifestări violente de intoleranță cu impact nu doar asupra victimei directe, „dar și a grupului cu care victima se identifică”. La nivel macro, spune OSCE, ele afectează coeziunea societății și stabilitatea socială.

Infracțiunile motivate de ură se manifestă în mai multe moduri. În cazurile grave, precum cel al Monicăi, cineva este agresat fizic și are nevoie de spitalizare. Dar pot exista și situații în care abuzul e doar verbal, prin insulte cu caracter discriminatoriu. Dacă nu sunt foarte grave, rănile fizice se mai vindecă, dar cele psihice rămân cu victimele mult timp după comiterea infracțiunii. Monica spune că n-ar fi trecut niciodată peste trauma bătăii primite acum zece ani, dacă n-ar fi făcut terapie de grup. Îi venea mereu să plângă, nu putea ieși pe stradă de frică.

Prin terapie, cei vizați își pot gestiona mai ușor trauma, spune Alexa Ciucu, psihoterapeut în cadrul Asociației ACCEPT. Doar că, de multe ori, persoana agresată rămâne pentru totdeauna cu o anumită doză de anxietate, de incertitudine. „Să zicem că persoana care a comis infracțiunea a fost pedepsită, dar cum știu că sunt în siguranță, cum știu că altcineva n-o să facă același lucru?”, descrie Alexa anxietățile care le încearcă pe victimele infracțiunilor motivate de ură.

Anxietatea victimei poate fi resimțită la nivelul întregii întregii comunități din care face parte. De exemplu, dacă are loc un atac verbal sau fizic asupra unei persoane LGBT+, orice alt membru al comunității care asistă sau află despre o astfel de faptă ajunge să fie afectat emoțional într-o oarecare măsură.

„Am lucrat cu persoane care aveau teama să nu fie agresate, pentru că știau ce s-a întâmplat cu altcineva. Practic, primiseră mesajul că sunt urâte pentru ceea ce sunt și că se află în pericol”, punctează psihoterapeuta ACCEPT.

În România, până pe 22 iunie 2001, infracțiunile motivate de ură îndreptate împotriva comunității LGBT erau comise chiar de statul român. Și nu așa, oricum, ci la adăpostul articolului 200 din Codul Penal, o moștenire comunistă care pedepsea relațiile sexuale consimțite între adulți de același sex. Dacă erai prins cu un partener de același sex sau erai turnat de cineva, riscai o pedeapsă cu închisoarea de la unu la cinci ani.

Articolul a fost abrogat în 2001, dar nu datorită unei evoluții reale a mentalităților, ci pentru că România începuse negocierile de aderare la Uniunea Europeană, care ne cerea ca legislația internă să fie armonizată cu cea europeană, inclusiv în materie de drepturi ale minorităților sexuale.

Legea s-a schimbat, societatea nu prea. De pildă, în 2018, la 17 ani de la abrogarea articolului 200, un sondaj al Institutului Român pentru Evaluare și Strategie (IRES) arăta că 74 la sută dintre români nu au încredere în homosexuali, 59 la sută nu acceptă să le fie rude, iar 52 la sută nu concep să aibă prieteni de altă orientare sexuală.

Iar dacă până acum 19 ani Poliția discrimina cu legea în mână, astăzi o face în moduri mult mai subtile. Într-o noapte de toamnă din 2018, cu puțin înaintea referendumului homofob, Sebastian* ieșea împreună cu partenerul său dintr-un mall bucureștean, când au fost opriți de un echipaj de doi polițiști, un el și o ea. Fără a spune pentru ce i-au oprit, cei doi agenți au început să-i caute prin genți și buzunare.

N-au găsit nimic, iar agenta s-a întors către ei și le-a zis:

„Dar să știți că eu tot am ceva cu homosexualii!”

De aici a început o discuție în contradictoriu, care a durat minute bune și s-a încheiat fără un deznodământ mulțumitor pentru Sebastian. Așadar, a doua zi a depus plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), la care a atașat și o înregistrare audio a incidentului. Din păcate, calitatea sunetului n-a fost strălucită, iar pe înregistrare s-a putut auzi doar că angajata poliției a fost prima care a adus orientarea lor sexuală în discuție.

Câteva luni mai târziu, s-au întâlnit din nou cu ea. I-a oprit în fața blocului și i-a legitimat. După ce s-a uitat pe buletinele lor, i-a întrebat dacă locuiesc cumva împreună. „Am întrebat-o de ce o interesează, mi-a spus că doar așa, să știe și ea”, povestește Sebastian. După acest al doilea episod, a făcut o plângere la Poliția Capitalei și una la secția de care aparținea agenta. De la ambele a primit un răspuns sec: nu s-a întâmplat nimic.

CNCD-ului i-a luat un an și jumătate să dea un răspuns final. La ședința la care au fost ascultate ambele tabere, agenta a negat tot și a spus că în timpul percheziției de la mall era în căutare de droguri.

„Eu am zis că, din cauza doamnei polițist, nu mă mai simt în siguranță la mine în cartier. Când a auzit asta, ea a început să plângă, țipa că acum nu-și mai poate face meseria. Prezidiul încerca să o calmeze, îi spuneau «vă rugăm, nu vă lăsați de această misiune, vă rugăm să-i prindeți pe toți drogații»”, își amintește Sebastian amuzat.

Rezultatul anchetei a venit anul ăsta, în plină carantină. Cu un vot de 7 la 2, membrii consiliului au stabilit că nu a existat discriminare. Într-o opinie separată atașată deciziei, membrul CNCD Haller Istvan constata, pe baza înregistrării audio, că agenta a utilizat termenul „homosexuali” ca explicație pentru necesitatea legitimării și percheziționării.

La nivel european, legislația îndreptată împotriva infracțiunilor motivate de ură are la bază o decizie a Consiliului Uniunii Europene, care spune că manifestările grave ale rasismului și xenofobiei pot fi pedepsite cu „sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare”. Deși decizia nu acoperă toată gama de „hate crimes”, ea stabilește un prag de la care țările membre UE pot porni pentru a scoate în afara legii și alte forme de infracțiuni motivate de ură.

În România, de exemplu, autoritățile consideră că decizia a fost transpusă în legislația internă printr-o ordonanță mai veche, care interzice organizațiile rasiste și fasciste, dar și promovarea cultului persoanelor care au comis crime de război și genocid contra umanității. Pe lângă infracțiunile prevăzute în această ordonanță, un studiu realizat de CNCD în 2019 arată că Poliția Română ia în considerare alte patru categorii de infracțiuni ce ar putea fi săvârșite cu motivația urii: tortura motivată de discriminare, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, incitarea la ură sau discriminare și împiedicarea exercitării libertății religioase.

„Apoi, există și circumstanța agravantă, care poate fi aplicată oricărei infracțiuni”, explică Iustina Ionescu, avocată pentru drepturile omului în cadrul ACCEPT. De exemplu, dacă scrii lozinci homofobe pe mașina unui membru al comunității LGBT, vei fi încadrat atât pentru distrugere, că i-ai deteriorat omului mașina, dar se aplică și circumstanța agravantă, adică „săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală (…)”

La Poliția Română nu există date pe această circumstanță agravantă, dar există statistici pe infracțiunile menționate până acum.

Conform datelor din studiul CNCD menționat anterior, dar și celor oferite de Poliție la solicitarea VICE, între 2016 și 2019 au existat câteva zeci de sesizări privind infracțiuni motivate de ură, dintre care mai puțin de jumătate au fost anchetate și „doar cel mult una-două pe an s-au soldat cu hotărâri judecătorești”. Există, deci, o discrepanță enormă între statisticile oficiale ale autorităților și cercetările sociologice care arată că șapte din zece români nu au încredere în homosexuali și romi.

Realitatea pe care o ascund statisticile oficiale devine vizibilă când în presă apar știri despre cum România a fost condamnată de CEDO pentru modul în care a anchetat o infracțiune motivată de ură. Un astfel de dosar este cauza MC și AC contra României, speță în care am fost amendați cu 14 mii de euro pentru ineficiența autorităților în investigarea unui atac homofob asupra a șase tineri care participaseră la Pride-ul din 2006. Monica era una dintre aceste persoane.

Atunci, parada era abia la a treia ediție. „Noi chiar ne-am simțit foarte safe în timpul Pride-ului, că erau mulți jandarmi. Era cu muzică, ne simțeam ca-n Occident. Știam că-s unii agresivi pe margine, dar nu auzeam ce strigă”, descrie Monica atmosfera. Erau vremuri în care autoritățile le recomandau oamenilor să nu poarte haine distinctive sau insigne care i-ar fi putut identifica drept participanți la marș. Monica și ceilalți cinci tineri care o însoțeau nu purtau și totuși, după încheierea marșului, au fost atacați în stația de metrou Izvor de un grup format din șase bărbați și o femeie.

„Noi stăteam în picioare, vorbeam, eram bucuroși că a fost bine, că ne-am distrat. Au început pur și simplu să dea în noi”, își amintește Monica.

Totul a durat câteva minute. După ce s-au răcorit, agresorii s-au retras în capătul celălalt al vagonului, odată cu restul pasagerilor. „Parcă îi protejau pe agresori, noi eram ăia ciumați și nasoi”, adaugă Monica, care a primit un pumn în ochi când s-a dus către ei să caute un prieten pe care nu-l mai găsea. Nu înțelege nici în ziua de azi de ce a lovit-o, mai ales că, spune ea, agresorul era un „băiat finuț” de 17 ani.

„Înțeleg să fiu atacată pentru că cineva vrea să-mi ia poșeta, de exemplu. Dar pentru felul în care trăiesc? Sau în fine, felul în care presupuneau ei că trăiesc.”

La secție, polițiștii au încercat să descurajeze victimele. Le-au spus că, dacă se ajunge la proces, vor trebui să-și confrunte agresorii. În plus, erau foarte curioși și intruzivi. „Ne-au întrebat cu ce ne ocupăm. Pe principiul că homosexualii se ocupă cu sexul, că n-au o viață în afara identității lor sexuale. Se așteptau să fim niște scursuri”, își amintește Monica revoltată. Când au aflat că majoritatea au un statut bun și o situație financiară ok, și-au schimbat imediat atitudinea.

Victimele au reușit să identifice o persoană după ce s-au uitat pe buletinele protestatarilor violenți legitimați de Jandarmerie în timpul Pride-ului. Agresorul identificat era angajat SRI și, după multe încercări ale Poliției de a-l interoga, a declarat că doar i-a salutat pe ceilalți, cu care se cunoștea din vedere. Orice tentativă de a-i identifica pe ceilalți agresori a eșuat, deși la fața locului fusese prezent și un fotograf care a pozat întreg incidentul.

„Un singur lucru au mai făcut în acești ani: au mers la meciurile de fotbal ale Stelei, pentru că zisese Becali ceva despre homosexuali, că ar trebui să se ducă în Olanda. Și polițiștii au tras concluzia că bătăușii erau suporteri”, spune Monica.

În plus, dosarul a fost mutat de la o secție la alta, astfel că ancheta a fost preluată de niște polițiști care habar n-aveau de caz. În 2011, faptele s-au prescris și dosarul a fost clasat. Așa a ajuns România să fie dată în judecată la CEDO. Deși i s-a dat câștig de cauză, Monica nu simte că s-a făcut dreptate, mai ales că banii primiți de victime au venit din vistieria bugetului public.

Psiholoaga Alexa Ciucu crede că, din punct de vedere emoțional, ar ajuta foarte mult ca victimele să știe că infracțiunile motivate de ură nu rămân nepedepsite, că aceste lucruri nu sunt acceptabile pentru societatea în care trăiesc. De aceea, în ciuda eșecurilor de până acum ale statului român, psihoterapeuta le explică acestora care-s potențialele beneficii ale unei plângeri la poliție. „Încerc să le arăt că, atunci când luăm atitudine, îi ajutăm și pe alții, nu doar pe noi”, explică ea.

Pe 20 februarie 2013, în cadrul lunii istoriei LGBT, cinematograful de la Muzeul Țăranului Român avea programată proiecția filmului The kids are all right, despre o familie  formată din doi parteneri de același sex și doi adolescenți. Proiecția n-a mai avut loc, pentru că a fost întreruptă de vreo 50 de ultraconservatori care au scandat lozinci homofobe și ortodox-naționaliste. Unii dintre protestatari au fluturat inclusiv steagul fostului partid legionar „Totul pentru Țară”.

Drept urmare, Asociația ACCEPT și cinci dintre participanți au depus plângere penală pentru incitare la ură, abuz în serviciu, restricționarea unor drepturi și utilizarea simbolurilor fasciste în public. Au susținut și că autoritățile prezente la incident n-au reușit să oprească protestatarii, astfel încât proiecția să continue în liniște. La finele lui 2017, Curtea de Apel București a clasat dosarul. A susținut că nu există dovezi privind afișarea unor simboluri fasciste, xenofobe sau rasiste în public. Astăzi, cazul se află pe masa CEDO.

Una dintre reclamantele de atunci este Diana. Când a ajuns la proiecție, n-a apucat să se așeze bine pe scaun, că brusc au apărut niște pancarte în fața proiectorului. S-au aprins luminile, iar ultraconservatorii au început să cânte imnul României. Pe moment, a fost doar șocată și amuzată de ce vede.

„Mi se părea hilar, nu înțelegeam ce se întâmplă”, povestește ea. Fiind un eveniment organizat de ACCEPT, pe hol erau și niște jandarmi care trebuiau să asigure ordinea și pacea. Doar că în loc să-și facă treaba, jandarmii spuneau că n-au de ce să intervină, pentru că n-au existat violențe fizice. Așa că a fost chemată Poliția. Diana a ieșit afară, unde a stat la o țigară cu jandarmii și polițiștii, pentru că părea „normală”, spune ea.

Asta a și deranjat-o cel mai tare, că nu s-a simțit deloc protejată de prezența autorităților la fața locului. „Dacă ar fi degenerat în violență, sincer mă căcam pe mine că-s acolo, cu polițiștii și jandarmii. Nu am simțit că ar fi fost în stare să intervină sau să-mi ia apărarea”, își amintește ea.

Când a mers să dea declarație la poliție, a simțit din nou niște subtilități în atitudinea celor de acolo.

„Am fost singura în declarația căreia s-a regăsit incidentul cu polițistul homofob și am insistat să scriu că eu nu m-am simțit protejată. Și am simțit că cei de la secție tot încercau să reformuleze. Am zis că nu, vreau să scriu fix asta și așa a rămas”, susține Diana.

Exemplele de genul acesta îi determină și pe alții din comunitate să evite interacțiunea cu autoritățile, chiar și când vine vorba despre infracțiuni din afara sferei de „hate crimes”. Este și cazul lui Patrick Brăila, copreședinte al Asociației ACCEPT și bărbat transgender, care în cursul ultimului an a fost abuzat și ulterior hărțuit de persoană din intimitatea lui. I-a trecut prin cap să meargă la poliție pentru a scăpa de hărțuire, dar i-a fost teamă să nu se confrunte și cu atitudinea unor polițiști puși să înțeleagă situația unui bărbat trans hărțuit. Momentul i-a afectat și viața profesională și de atunci spune că a ales să-și gestioneze cu mai mare grijă ieșirile publice.

De-a lungul anilor, Iustina Ionescu a reprezentat ACCEPT și membrii comunității în mai multe procese intentate României la CEDO, inclusiv în cauza M.C. și A.C. Crede că nu am mai ajunge atât de des la curtea europeană, dacă sistemul românesc ar fi funcțional, iar anchetatorii nu ar mai fi atât de pasivi când investighează infracțiuni motivate de ură.

„Polițiștii respectivi nu se ocupă doar de asta, e o chestie trecută la «etc» în fișa postului. Unii sunt implicați și vor să facă treabă, iar alții le tratează, probabil, ca «etc». De fapt, sigur o fac, că de aia am fost condamnați la CEDO”, povestește polițistul care a stat de vorbă cu VICE.

Un astfel de „hate crime unit” va apărea cel mai devreme la anul. Pentru înființarea lui, IGPR are la dispoziție aproape trei milioane de euro, bani primiți de la guvernul norvegian în cadrul proiectului Combaterea infracțiunilor motivate de ură și a extremismului violent, cu accent pe populația Roma și creșterea calității serviciilor de poliție. Deși proiectul e axat pe romi, viitorul departament nu se va ocupa doar de hate crimes ce vizează minoritățile etnice.

„95% din orice training nu e centrat pe X categorie de minorități, e făcut la general”, susține ofițerul IGPR.

De-a lungul anilor, Poliția Română a mai organizat, în parteneriat cu ACCEPT, astfel de traininguri. La unul dintre ele a participat și Monica. Din păcate, spune ea, puțini dintre cei prezenți păreau interesați cu adevărat de ce se întâmpla acolo.

Într-un răspuns oficial acordat VICE, Poliția Română susține că, de-a lungul timpului, a derulat mai multe proiecte și activități care vizează minoritățile din România. Proiectul Fără discriminare, derulat în parteneriat cu CNCD, a avut ca scop „creșterea gradului de informare a mai multor categorii sociale în domeniile antidiscriminare și prevenirea infracțiunilor motivate de ură”. Proiectul Misiune posibilă a promovat diversitatea etnică și a încurajat „tinerii minoritari” să opteze pentru o carieră în Poliție. Au fost invocate și trei seminarii organizate în parteneriat cu Asociația E-romnja, unde au fost dezbătute aspecte legate de prevenirea violenței în rândul femeilor rome.

De altfel, după decizia CEDO în cauza MC și AC contra României, a fost înființat un grup interministerial de lucru prin care guvernul a încercat să impună niște măsuri de prevenire a unor viitoare condamnări. Totul era supravegheat de Consiliul de miniștri al Consiliului Europei. Cât a existat acest grup, ofițerul IGPR spune că s-au făcut mai multe propuneri pentru a consolida relația dintre Poliție și societatea civilă. De pildă, cineva a sugerat stabilirea unui canal oficial de comunicare cu ONG-urile, prin care acestea să le dea autorităților date privind numărul de sesizări pe care le primesc.

„Ca în orice sistem, există date oficiale și date care se pierd din diverse motive. Voiam să vedem diferența dintre cele două, ca să știm cu ce ne confruntăm”, își amintește ofițerul IGPR.

Propunerea nu s-a concretizat, fiind lăsată la o parte în așteptarea unui „moment oportun”. „Nu e nimeni rău intenționat, doar că lucrurile astea care pot avea un impact pozitiv nu sunt foarte conștientizate instituțional. Sunt chestii simple, care s-ar putea face ușor și ar contribui mult la imaginea Poliției”, explică ofițerul ritmul de melc în care se face reformă.