Am vorbit cu ospătarul devenit gropar – și alte momente vesele și triste dintr-un cimitir românesc

După ce-ai murit, dacă alegi să fii îngropat, nu mai contează cu ce haine ești îmbrăcat, în ce coșciug ești băgat sau prin ce ritualuri ești coborât în groapă. Gropii nu-i pasă de toate astea, ea e stas: 2,5 metri adâncime, 2,15 metri lungime, 70 de centimetri lățime la picioare și alți 90 de centimetri lățime la cap. Am aflat cotele de la un gropar pe care l-am întâlnit într-un cimitir românesc. Meseria lui este la mare căutare în aceste luni în care România stă pe valul patru ca un călăreț infatuat pe un cal pe care nu-l poate stăpâni. 

Doru are 52 de ani și a ajuns să fie gropar în 2020, când jobul ca ospătar la hotel nu mai era de niciun fel sigur. Uite, moartea are un avantaj: e certă. De Covid nu-i este însă frică, iar vaccinul l-a făcut mai mult forțat de fiică decât de grijă. Înainte de cimitir s-a mai întâlnit cu Covidul în Amara, când hotelul la care lucra a devenit zonă pentru carantinați. „De nimic nu mi-e frică. De ce să-mi fie – de Covid, de astea? Lucrez cu el de când a început și nu m-am speriat. Eram la hotel atunci, ospătar, și îi carantina acolo. Le duceam oamenilor mâncarea, toate cele”, spune Doru cu o relaxare care ar putea fi foarte bine adevărată, dacă n-ar veni după ce l-am enervat pe el și pe administratora cimitirului cu cererea ciudată de-a vorbi cu un gropar. Administratora a fost și sinceră – de ce tocmai în Slobozia, că se moare și la București? 

Adevărul e că și ea are dreptate. Se cam moare peste tot, așa se întâmplă de când lumea și se va întâmpla până când lumea nu va mai fi. Pe 2 noiembrie, de exemplu, a fost un nou record de decese: 591. Nu ne-a crezut când i-am zis că la Slobozia am ajuns chiar din întâmplare și-o oarecare curiozitate să vedem excavatorul „gropar”. Totul a început cu o postare din 20 octombrie a lui Valeriu Roșca, directorul Direcției Administrarea Domeniului Public din Slobozia. El a spus atunci că în ziua precedentă au fost opt înmormântări și erau gropi care așteptau să fie umplute. Așa a ajuns DADP Slobozia să dea o mână de ajutor groparilor depășiți de cerere. E adevărat și că nu doar Slobozia s-a găsit în situația asta. Și primăria din Botoșani, de exemplu, a închiriat un excavator că nu mai făceau față groparii. La fel de adevărat e și că pentru noi Slobozia era mai aproape decât Botoșani. Așa am ajuns să-l cunoaștem pe Doru.

Sunt puține momentele în care ți-ai putea permite să plângi pe muzică, dar uite unul: Romica Puceanu cu un impecabil „Deschide, gropare, mormântul”. Ai putea spune, fără să greșești prea mult, că e o melodie creată după ce s-au uscat toate lacrimile de jale din lume și ce-a rămas sunt niște versuri ca un munte de granit. Eh, cu acest șlagăr în minte am deschis discuția cu Doru și cu certitudinea că mortul de la groapă nu se mai întoarce – ce se întâmplă, totuși, înainte să intre-n ea? 

Doru se trezește pe la patru dimineața, are animale și trebuie să le rezolve necesitățile înainte să înceapă propriu-zis munca. Până în 7.30, în funcție și de lumina de-afară, e la treabă în cimitir, unde muncește până când se întunecă – dar, de regulă, termină pe la 15–16, că după orele astea nu mai vin preoții. Groparul depinde de ei.

„Nu mi-e frică de moarte, că nici nu mă gândesc la ea. Nici când îl scot de-acolo, că fac și deshumări, nici când îl bag. Doar când e Covid intrăm în combinezoane, punem mănuși, în rest fără. Și nu mi-a fost nici greu să mă adaptez, că înainte de asta am mai lucrat la făcut cavouri. Până la urmă, aici aveau nevoie, eu căutam de muncă și așa am venit aici, că băncile nu ne iartă”, povestește Doru. Face treaba asta și pe ploaie, și pe soare. Mai greu e când străpunge solul, că pământul e tare și dacă mai și prinde treaba după o perioadă fără ploi bagă și târnăcopul ca să avanseze. 

Ca să meargă treaba mai bine lucrează câte doi: unul sapă, altul scoate pământul, dar se face și cu schimbul când e greu. Și e mai mereu greu, să nu zici că nu știai. Dar Doru nu pune la suflet. „Nevoile ne învață. Credeți că mie îmi convenea să vin să sap la groapă? Dar m-am obișnuit. Am lucrat și eu, și soția în hotel. Și ne-a lovit pe amândoi criza de-acum. Chemare am avut înapoi, când s-a deschis acum mai recent, dar nu m-am mai dus. Zic: ce să fac, să mă chinui iar? Nu vedeți că i-a închis iar? Soția a lucrat tot acolo, la hotel, și acum a intrat în șomaj tehnic. Așa c-am zis ca măcar unul să aibă salariu fix”, adaugă Doru. Nevoia l-a învățat și-acum crede că asta o să se întâmple și cu alții, dacă nu se întâmplă deja. „Sunt oameni care n-o să găsească în altă parte. Și e nevoie de gropari, mna.”

Gropile sunt stas, mai puțin când ai bani și vrei ceva mai mult. Dacă n-ai cavou, poți face o groapă zidită. Sau poți pune un pod de lemn sau din plăci de beton peste coșciug. Ambele sunt, la propriu, cârje pentru pământ să nu se prăbușească prea repede și mormântul să-și păstreze forma. 

De chestiunile astea, de unde ajungi, se îngrijesc cei care rămân în urma ta. În cazul ăsta, Doru susține că nu s-a gândit cine ar vrea să-i sape groapa. Și, până la urmă, e destul de proaspăt în domeniul ăsta. Zice însă că nu se cade să sapi groapa cuiva din familie. Mama lui a murit în 2020 și nici nu s-a pus problema să se ocupe el doar pentru că face asta ca job. Treaba asta a trezit însă mirare între cunoscuți. „Mi-au zis: «cum de ai curaj?» Păi, de ce să n-am curaj? Dacă mi-ar fi frică de morți cât mi-e de doctori…”, conchide Doru. 

Doru și-a lăsat groapa pregătită pentru ziua următoare și s-a dus la un cavou să-i scoată capacele. Urma și acesta să găzduiască pe cineva. Nouă ne-a mai rămas cimitirul în care gropile făcute cu excavatorul erau pe margine și mai multe echipe de trei-patru bărbați lucrau la cavouri. Și cât ne-am mai plimbat prin cimitir ne-au rămas în minte versurile astea de la eterna Romica Puceanu: „Gropare, deschide mormântul meu,/ Fă-mi loc să intru înapoi, măi,/ Și înalță peste mine un munte de se poate./ M-oi împăca cu viermii”.

Înainte de Slobozia am greșit ieșirea de pe autostradă. La o adică, eram mai aproape de Constanța decât de locul subiectului, doar vremea nu era chiar ce trebuie – cel puțin pentru litoral. După o întârziere de jumătate de oră am nimerit și Cimitirul Municipal din Slobozia – într-o dimineață-spre-prânz de toamnă timpurie, călduroasă și cu un cer albastru senin. Bună de stat printre morminte, oameni de-ai locului și câini maidanezi care așteaptă, într-adevăr, de pomană. 

Am nimerit, în căutarea după gropari, o familie care-și ia la revedere de la cineva. Persoana lor dragă e deja așezată în pământ, iar peste coșciug s-a clădit deja podul din lemn acoperit cu o folie neagră care să protejeze cât de cât sicriul. E o zi în care puteam uita că trăim cel mai mare val de morți al pandemiei, dar sunetul scândurii așezate, călcate și bătute în pământ ne amintește că deja suntem cu un picior în groapă. Înainte de întâlnirea cu Doru acești gropari sunt de treabă, dar reținuți din a discuta cu noi. „Mare lucru! Să vă dea Dumnezeu sănătate! N-am mai văzut cum faceți dumneavoastră”, le spune o doamnă mai în vârstă celor patru gropari. Ocazie cu care, vezi bine, cine muncește cum trebuie lumea te vede.

Șeful neoficial al echipei de gropari ne vede. Mă rog, ar fi și greu să nu: unul cu o cameră foto mare și alta cu un rucsac și un telefon în mână. Sau așa ne-a zis cineva de la înmormântare, că astea-s semnalmentele care ne dau de gol. În fine, discutăm, spunem ce căutăm și aflăm că nimeni nu vorbește nimic fără aprobare de la administratoră. E mare gălăgie după faza cu excavatorul. „Io nu pot să dau cu papagalul așa, știți?”, zice omul. Iată, deci, că am putea foarte bine să avem o cerință: „deschide, gropare, cuvântul”.

La biroul administrației e o femeie slăbuță, cu părul blond și cu o mască albă peste față. Nu ne poate ajuta cu administratora, trebuie să sunăm noi la un număr de urgență, dar ne ajută c-o cafea – „Pahare de unică folosință, ca să nu vă faceți griji. Și m-am și dezinfectat înainte s-o aduc”, ne zice ea. 

E surprinzător câte poți rezolva prin telefon, mai puțin să te faci înțeles că vrei doar să discuți cu gropari ca să afli un pic din viața lor. La celălalt capăt al discuției cu administratora cimitirului e o femeie c-o voce ascuțită și pregătită să-și reprezinte funcția publică. „De ce aici? De ce nu în București, unde sunt mai mulți morți? De ce cu groparii? Ce aveți de vorbit cu groparii? Nu, nu, revin eu cu un telefon, stați așa.” Ocazie cu care, și noi naivi, ne-a luat valul și am uitat ce greu e să primești aprobare „de sus”. Masa albastră din cimitir e însă primitoare și ne primește povara așteptării. 

Să fie jumătate de oră, să fie spre o oră, ajunge și administratora. Mă rog, putem bănui doar – o recunoaștem după lejeritatea și siguranța cu care intră în clădire și cu care a trece pe lângă noi și ne dă cu ignore, apoi ne mai lasă să o așteptăm. Pare că avem ceva de înțeles din asta. Atmosfera e tensionată și alde de-ăștia de la București, ca noi, trebuie să aștepte, că doar nu se fac lucrurile când vor ei. În fien, nu asta contează. 

După vreun sfert de oră de stat la soare, iese dârză din clădire și ne spune că are de mers la o groapă și că mai avem de așteptat încă pe atât. Așteptăm, iar la capătul răbdării vine chiar cu Doru și ne punem pe treabă. Entuziasmul nostru nu ține mult. Odată ajunși la groapă, după o discuție scurtă cu Doru, mașina șefei apare lângă noi și pare că stă la filaj, geană pe noi. Se plictisește probabil, coboară și vine până la marginea gropii în dreptul nostru. Preț de câteva minute doar ne privește și ne ascultă conversația, apoi îi ordonă lui Doru: „Am nevoie de groapă!”, semn că noi îl ținem la discuții și omul nu face treabă.

Groparul zice că jurnaliștii care au venit puhoi în cimitirul lor înainte de vizita noastră i-au speriat colegii. Prea multă presă dintr-o dată, mai ales că, am și aflat, se moare și în alte părți.

Pe drumul unde au filmat televiziunile excavatorul care făcea gropi pentru viitori morți, unele dintre morminte sunt încă goale. De altfel și firesc, că nu știi niciodată câte cereri mai sunt. Că se vor umple până la anul sau nu nu știm. Ce știm e că, la pas prin cimitir, crucile-s atât de noi – aprilie, martie, septembrie, octombrie 2021 – încât poți mirosi lacul de pe ele. E și ăsta un semn că încă n-ai Covid. Altfel, în cimitirul din Slobozia n-am întâlnit frica de moarte, ci doar pe-aia de putere.