Viața oamenilor în Evul Mediu, indiferent de regiune, nu era cea mai optimistă. Dar nici n-aveau alternativă. În cazul de față e o privire de ansamblu asupra vieții celor care trăiau în Țara Românească sub Mircea cel Bătrân.
Existau mai multe clase sociale, iar societatea s-a format din mers. Înainte de centralizarea puterii sub forma unui domnitor, erau tot felul de cneji, juzi, persoane cu putere militară sau administrativă, unii aleși sau alții care au luat puterea locală prin metode agresive. Așa ceva era însă incompatibil cu însăși ideea unui domnitor, așa că, treptat, instituția de administrator al unui teritoriu local s-a extins și a devenit ereditară. Așa a ajuns domnitorul să numească sau să confirme statutul de boier.
Videos by VICE
Relația complicată a boierilor cu domnitorul
Boierii și domnitorii trăiau într-o susținere reciprocă, o relație de simbioză, dacă vrei. Pentru că boierii puteau să își retragă susținerea și să pună altul în loc. Dar și domnitorul putea alege persoane distinse din punct de vedere militar sau administrativ și să le ofere pământuri sau funcții.
Mircea cel Bătrân, în toate hrisoavele sale, adică a actelor domnești, îi numește explicit pe boierii care au fost consultați în elaborarea lor. El făcea asta tocmai ca să se știe că nu ia deciziile singur – altfel spus: nici boierii nu pot fără domn, nici domnul fără boieri. Apropo, cuvântul „boier” e preluat pe cale slavă.
De obicei, un boier avea și o funcție în stat, numită dregătorie, adică era dregător. Dacă aveau pământ, dar nu aveau funcție, erau numiți mazili. Mazilii erau considerați a fi „din os boieresc”, dar nu erau boieri propriu-zis. Sigur, existau și mici proprietari de pământ la nivel individual. Aceștia erau răzeșii sau moșnenii. Conform unor istorici, aceștia erau probabil descendenți ai unor mazili. Când un pământ era vândut către o altă spiță de boieri, sau când răzeșii moșteneau un pământ, ei erau datori domnitorului cu plata unei taxe de confirmare a proprietății. În cazul boierilor, aproape jumătate din valoarea moșiei. În cazul răzeșilor era o așa-zisă dare a calului, pentru că plăteau de obicei cu un cal.
E greu de zis cine era, de fapt, proprietarul pământului, pentru că astfel de concepte nu își au neapărat sensul în epocă. Anumite surse consideră că domnitorul era proprietarul tuturor pământurilor, iar această taxă ar confirma asta. Domnitorul nu avea niciun titlu de proprietate asupra teritoriilor țării, dar avea o importantă autoritate asupra lor și impozita activitățile realizate pe acele teritorii.
Talpa țării din Evul Mediu
Dincolo de toți acești proprietari de pământ, se aflau lucrătorii: șerbii. Ei erau agricultori care lucrau pământurile boierilor, dar aveau și dreptul de a se muta pe altă moșie. Era o libertate importantă, pe care nu o vor avea întotdeauna. Mai târziu, va apărea conceptul de șerb legat de glie, adică dator să lucreze mereu pentru același boier. Erau fără discuție clasa de jos. Cea mai de jos? Nu. Cea mai de jos clasă era cea a robilor romi, adică sclavi. Ei erau deținuți ca proprietate și puteau fi vânduți, cumpărați, schimbați ca o marfă.
Într-adevăr, ei nu puteau fi omorâți, dar uneori se întâmpla și asta, în urma abuzurilor. Ei erau puși la cele mai grele munci, în agricultură, dar și în minerit, sau ținuți ca slugi de casă. Abia în 1856 vor fi cu toții emancipați în Moldova și în Țara Românească.
Oarecum în afara acestui sistem erau negustorii, dar încă nu sunt o clasă socială în sine.
Un drum comercial important lega orașele Bran și Brăila, trecea prin cetatea Dâmbovița, Rucăr, Câmpulung, Târgoviște. Se putea ajunge de acolo și în Orașul de Floci. Și da, influența negustorilor formează și stratul orașelor, unde se aglomerează mai mulți locuitori și sunt piețe de desfacere.
Majoritatea negustorilor aflați pe teritoriul Țării Românești din timpul lui Mircea cel Bătrân erau străini. Schimburile comerciale cu brașovenii veneau pe ruta Bran și erau destinate estului Valahiei. Sibienii aveau o rută alternativă prin vadul Oltului, înspre vestul țării.
Mircea cel Bătrân a impus vămi acestor negustori, însă doar la ieșirea din țară, pentru a onora înțelegerile anterioare cu regele maghiar. Practic, negustorii ardeleni vindeau gratis, dar cumpărau contra unei vămi. De ce? Păi, pentru că și aceste schimburi erau de natură diferită: brașovenii și sibienii aduceau produse industriale, arme, meșteri specializați în arhitectură, zidărie sau diguri. Valahia exporta în principiu produse agricole. Dincolo de înțelegerile cu maghiarii, Mircea cel Bătrân căuta prin scutirea de vamă să crească și nivelul de trai, mai ales nivelul tehnologic al țării.
Ce făceau agricultorii valahi și nu numai
Agricultorii valahi produceau grâu, mei, orz, ovăz și legume, atât pentru consumul intern, cât și pentru export. Morile de apă intrau sub autoritatea mănăstirilor, a boierilor, sau a domnitorului și era interzis să se construiască o moară fără autorizarea expresă a domnitorului. Actele de proprietate vorbesc despre vii, livezi de fructe și de nuci. Animalele crescute (boi, vaci, cai, oi, porci, albine) și produsele conexe precum pieile, brânzeturile, ceara și mierea, erau și ele foarte importante pentru export. Peștele, de asemenea, care se găsea din plin în Țara Românească.
O mențiune importantă — Pe lângă iscusința lui în diplomație și război, Mircea cel Bătrân a fost cunoscut în epocă și pentru o gândire economică sănătoasă. Un tratat cu polonezii și liovenii le-a permis și acestora să fie scutiți de aproape toate vămile când comercializează produse în Valahia. Însă Mircea își arogă dreptul de a fi prim cumpărător, pentru a asigura nevoile curții domnești. Pe calea apei, vin negustori de peste Dunăre, sau din orașele italiene, mai ales Genova, Veneția și Ragusa. Negustorii foloseau în acest caz porturile de la Dunăre: Orașul de Floci, Dârstor, Giurgiu, Calafat. Și aici se dezvoltă așezări mai complexe.
Mai revin un pic și la sclavia practicată în Țara Românească. Mircea cel Bătrân creează o mină de aramă la Baia de Aramă. Zeciuiala, adică o zecime din producție, mergea la Tismana pentru producția de clopote, sfeșnice și alte cele necesare mănăstirii. Arama brută sau obiectele de aramă încep și ele să fie trimise spre export. Ocnele de sare erau de asemenea foarte productive. Vlad Dracul, fiul lui Mircea, va spune mai târziu despre cetatea Giurgiu: „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”. Iată cum Mircea cel Bătrân sprijină dezvoltarea Țării Românești prin decizii rezonabile, precum comerțul sau investițiile în tehnologie și producție.
Celelalte activități din Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân
Cultura este, în această perioadă, strâns legată de biserică. Au supraviețuit timpului un Polieleu, glorificare a Maicii Domnului în versuri și cântec, dar și o Evanghelie împodobită cu miniaturi, copiată de Nicodim de la Tismana. Olăritul nu e uitat, că doar îl avem din timpul Cucutenilor. Vasele reprezintă animale și oameni, dar au uneori și inscripții.
Oamenii de rând sunt analfabeți, iar grămăticii cunoscători de slavonă, latină și greacă îl urmează pe domnitor în toate călătoriile. În arhitectură, poți să observi biserica de la mănăstirea Cozia, dar și în cazul ei, pictura murală a fost restaurată în secolul al 18-lea. Așadar, încă nu se poate vorbi despre o mare cultură, nici măcar despre una mică. Dar cultura, mai ales arta produsă în sate, se va ridica în timp, odată ce mijloacele tehnice și nivelul de trai vor crește.
În Evul Mediu, atribuțiile administrative ale conducătorului unui teritoriu sunt strâns legate de atribuțiile juridice. Pentru că judecarea unui răufăcător implică imediat și prinderea acestuia prin alocarea unor resurse, adesea boierul local sau un funcționar special este acela care judecă pricinile. Astfel, nu se poate vorbi despre un tribunal sau despre o putere juridică în sine. Județii erau un fel de căpitani ai regiunilor administrative, de unde și numele de județe ale acestor regiuni – sau poate chiar vorba clasică din lăutărie: „căpitane de județ”. Nu existau însă legi scrise.
Singurul document juridic erau hrisoavele domnești, iar ce nu se putea răscumpăra prin gloabe (furtul, bătaia, tâlhăria sau răpirile), era rezolvat prin dreptul de răzbunare al rudelor. Apropo, exista o gloabă specială chiar și pentru ucidere, numită dușegubină, prin care vinovatul își putea răscumpăra sufletul, adică să evite condamnarea la moarte. Exista însă o lege nescrisă, o serie de obiceiuri și principii numită generic „obiceiul țării noastre” sau „legea românească” – de unde și ideea că sclavia era „obiceiul pământului”.
În general, societatea evoluează de la simplu spre complex. Și deja, în această perioadă, lucrurile încep să se complice destul de mult. Stratificarea socială își spune cuvântul, Diversitatea de ocupații iese din zona de agricultură și se îndreaptă spre alte activități și joburi. Unele chestiuni, așa cum ar fi o lege scrisă, sau cultura, rămân oarecum în urmă, iar altele înfloresc.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, societatea Țării Românești nu a stagnat. Renumele internațional – atunci și acum valabil – a fost dublat de măsuri interne bune.
Sper că ai aflat ceva nou. Dacă te pasionează istoria sau doar ai curiozitatea de-a afla mai multe, apelează cu încredere la zecile de episoade pe care le-am adunat în podcastul Istoria României.
