Cum se văd certurile voastre obosite de pe net despre manele, prin ochii unui cobzar din România

M-am întâlnit cu Bogdan-Mihai Simion față-n față, la o cafenea din centrul Bucureștiului, întrucât eram amândoi adulți și relativ vaccinați. Îl știam din alte contexte, îl auzisem cântând la cobză și cu vocea, fiind adeseori prezentat drept doctor în Litere și lăutărie. Ceea ce e adevărat, dar și nițel intimidant și infinit mai scorțos decât personajul în sine. Care da, e mereu un spectacol. Dar nu din ăla la care vii să stai frumușel pe scaun și să aplauzi civilizat la final, ca la Ateneu. 

Bogdan și-a luat prima cobză pe la 15 ani și cam tot de atunci vine și interesul pentru muzica autentică românească și poveștile celor care au creat-o, în căutarea cărora a bătut România în lung și-n lat. A colaborat cu Chimie pe albumul De la zei la cimpanzei, dar a cântat și alături de Loredana Groza, cu trupa Agurida. Acum are o emisiune pe Radio Guerrilla, „Muzică despre cine suntem”, e jurat în cadrul emisiunii „Vedeta populară” de pe TVR1 și la începutul lui mai a lansat propriul EP, „Valahia în demol”. Tu cu ce te poți lăuda până la 30 de ani?

Am vorbit, așadar, cu Bogdan despre rasism, dacă manelele au omorât muzica lăutărească sau nu, cum poți să ți-o arzi legal ca lăutar și cât sexism există în lăutărie.

VICE: O să-ți iasă, la un moment dat, poate chiar anul ăsta, o carte de interviuri. Se numește „De jale si de dragoste de pe piatra Bucureștiului” și conține dialoguri cu 15 lăutari urbani, unii dintre ultimii care au făcut lăutărie la modul acustic. 
Bogdan-Mihai Simion: Practic, sunt cei care au prins cântarea acustică cel puțin până la miezul vieții lor, până la 40-50 de ani. Și asta este natural, pentru că stațiile de amplificare de mână au apărut undeva prin anii '60, iar alea mai mari, mai sănătoase, cam în anii '80. Rezultă că toți lăutarii care s-au format din anii '80 încoace au crescut cu microfoane și stații.

Țineam neapărat să te întreb: a stricat asta muzica?
Nu. Dar i-a omorât dinamica - foarte importantă în lăutărie și în muzica țărănească, altminteri. E foarte important să poți cânta încet, după aia tare, apoi iarăși încet și așa mai departe. În momentul în care totul e langa, de la un capăt la altul, începe, ușor-ușor, să ne doară capul.  

Asta e prima chestie care li se reproșează maneliștilor. Că totul e plat și foarte tare.
Ăsta, să știi, e un fenomen foarte vechi, care se prefigurează pe la coada secolului al XIX-lea. Este explicația pentru faptul că în Moldova taraful a dispărut, fiind înlocuit, până la jumătatea secolului XX, de fanfare. Este motivul pentru care în Bihor a apărut ceea ce noi numim „vioară cu goarnă”. E vorba despre căutarea de timbre care să sune cât mai tare. 

Tinerii plecau la armată cu fluier și caval și se întorceau cu o trompetă sau un clarinet alto. De ce? Pentru că nunta, din străvechime, e o chestiune de fală. Când e nuntă, da, e veselie, dar degeaba e dacă nu află tot satul. Or, odată cu apariția stației de amplificare știe nu doar tot satul. Află și ăia din satele vecine.

Deci tu zici că n-ar trebui să-i înjurăm pe maneliști că dau stația tare. Cum ar veni e ADN, nu simplu tupeu tehnologic.
Păi, Doamne, dar meterhanelele și tabulhanalele alea (n.r.: muzici turcești în care predomină tobele) de pe vremea lui Cantemir care veneau și scoteau șerpii din coșuri, ca-n Istanbul, sunau atât de tare încât se strângeau toate mahalalele și toți copilașii pe la garduri să vadă și ei turcaleții care suflau în chestiile alea lungi. Era, evident, și atunci, tot o chestie de fală. Dar da, altminteri e și chestie de evoluție tehnologică, dar una care s-a lipit perfect pe un orizont de așteptare: să s-audă, dom'ne, să duduie, să răsune. 

Din acest motiv nunțile de oameni bogați aveau mulți lăutari, iar la alea de oameni săraci cântau câte doi-trei-patru. Acuma, imaginează-ți că se interpretau aceleași cântece, la fel - că nu sta nimeni să orchestreze o sârbă pentru zece viori sau zece cobze. Doar că ele, fiind multe și cântând același lucru, se auzeau mai tare. În esență, funcționau ca o stație de amplificare. Doar că pentru asta trebuia să te țină, nene, paralele, nu glumă. Azi poți să fii sărac lipit, îți cumperi o stație de două sute de parai și se-aude din Clejani până la Giurgiu. Dacă bagi distors, nu mai auzi nici câinii lătrând. 

Apropo de distors: cred că se și mizează să ai o reacție somatică la muzica aia.
Cum spunea Victor Stoichiță, care a studiat ceva mai atent fenomenul muzicilor astea mai noi, pe lângă distors, vii și cu o simbolistică de putere. Și da, vii și c-un soi de amețeală - faptul că te taie în capul pieptului când stai acolo, lângă stație. Că numai copilașii de cinci-șase ani strigă „Regele e gol!” și-și bagă degetele în urechi, nemaiputând suporta volumul. Ăia bătrâni au toți urechea internă flenduri. Ei bine, toate lucrurile astea ajută, potențează. Delay-ul, de asemenea: Barosanu', barosanu', barosanu', sanu', sanu', sanu'... 

E cum zice Schiop, că manelistul te face din zgomot și delay șmecherul ăla care-ai vrea tu să fii.
Exact. Iar asta e teoria lui Victor Stoichiță, pe care a preluat-o și Adi Schiop, mai degrabă ca antropolog: am un milion, îl dau la lăutar, vorba cântecului, și lăutarul, timp de trei minute, mă face să mă simt ceva ce - în cele mai multe cazuri - nu sunt. Mă face să mă simt și eu barosan. Împărat. Interlop. 

Nu știu cum să formulez asta politically correct. Dar crezi că unii dintre noi ascultă manele dintr-un soi de complex de vinovăție albă, ca americanii ăia care se simt vinovați pentru generațiile de stăpâni de sclavi care i-au precedat?
Eu cred că ăsta e doar unul dintre motive. Practic, cred că sunt trei motive importante pentru care hipsterii ăștia s-au lipit de manele și muzica lăutărească. Primul este încercarea de a se reconecta la un tip de trecut pe care ei nu l-au apucat, nu l-au trăit și totuși o ață, ceva, îi leagă, invizibil, de pământul ăsta. E un tip de reconectare. Motivul doi: refuzul muzicilor folclorizate și comodificate de tip Irina Loghin, contrafactuale și inventate, în bună măsură, în regimul comunist. Motivul trei: oamenii trecuți de 40 de ani au sentimente rasiste mult mai pronunțate decât au cei de 15 sau 20 de ani.

Poate e și o firească reacție de frondă. Sau de protest față de rasismul părinților lor.
Eu cred că nu le mai pasă, de fapt. Pentru că, din păcate, țiganii și românii sunt la fel, zilele astea. Adică toți arată ca niște gagii beliți, de la Deva, să zicem, în niște treninguri verzi pe care scrie Adibas, pare că se pregătesc de o miuță. Nu mai au identitate. Nu-i mai văd, nu-i mai recunosc la mustăți, la pălării. Nu-i mai văd la însemnele de pe umăr. Altfel, gândește-te la trendingul de pe YouTube. Manelele alea au un enorm succes pentru că le ascultă și românii, romii find în continuare o minoritate. Pe puști nu-i mai interesează că Jador sau Tzanca Uraganul și cu Costel Biju sunt țigani. Știu că sunt, evident. Dar, repet, nu-i interesează. Pur și simplu nu e un subiect pentru ei. 

Circulă sentința asta, că manelele au ucis lăutăria.
Nu. Absolut deloc. Manelele i-au dau un suflu proaspăt. Lucru care nu s-a reușit în muzicile de tradiție orală de pe teritoriul politic al României la muzicile românilor. 

Dar ce cred bătrânii despre manelele astea noi? Lăutarii ăia 15 cu care ai vorbit tu pe piatra Bucureștiului?
Păi sunt nepoții lor! Ce să creadă? Așa mi-a și spus Gicu Chitaristu - Dumnezeu să-l odihnească, c-a murit la o lună după ce am făcut interviul cu el: „Eu ce să zic, mă, taicule, că Petrică Cercel e nepotul meu! Ce, vrei să-l înjur pe nepotul meu la tine-n carte? Lasă-i și p-ăștia tineri să cânte, că acuma e vremea lor”. Și mi-a mai spus o vorbă mare Gicu Chitaristu: „Mă, tată, eu am fost rege-n țigănie 40 de ani. Ăștia crezi c-o să mai fie tot așa, 40?”. 

Salam a fost rege 20 de ani și uită-te la el: e ca Elvis. Adrian Minune a fost rege 15 ani. Eh, ăștia care vin acuma vor fi regi pe YouTube vreo 4-5 ani. Că de la scroll te plictisești repede. Realizezi cât de fucking smart trebuie să fii, cât de abil și cât de șarpe ca să reziști mai mult? Deci, nu doar că nu-i condamnă lăutarii ăia vechi pe maneliștii ăștia noi. Înțeleg - sau intuiesc - că ăstora de-au venit acuma în topuri le va fi infinit mai greu decât le-a fost lor.    

Rezultă că resentimentul față de manele e în special - sau aproape exclusiv - al unei anumite generații dintr-un anumit mediu. De ce se perseverează, totuși, în direcția asta, inclusiv la nivelul politicilor culturale?
Pentru că moștenirea noastră balcanică, orientală, e împinsă permanent sub preș. Iar asta se întâmplă încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. Noi credem că dacă vrem s-o virăm spre Europa la modul social și politic trebuie s-o facem și cultural. Mai ușor cu aruncatul de bani pe oameni. Avem această tendință autocolonizatoare. 

Avem singurii europarlamentari din Europa de Est care strigă de la tribuna Parlamentului European că suntem cei mai hoți și cei mai corupți. Domnilor, vă reamintesc că la Sofia se incendiază cam o sută de mașini pe lună. Eu n-am văzut vreun europarlamentar bulgar care să zică „Dom'ne, noi dăm foc la mașini. Așa e la noi, la bulgari”. Dimpotrivă, au învățat perfect lecția Imperiului Otoman: lasă capul în jos și dau așa din cap și aia înseamnă de fapt „Nu”. Că d-aia fac invers decât turcii: ca nu cumva să miroasă ăia ce se-ntâmplă p-acolo.

Diferența e că noi îi corupem mai bine pe occidentali.
Eu, unul, n-am pățit niciodată la Paris, la Londra, la New York să las zece euro, lire sau dolari șpagă la un chelner și ăsta să-mi zică: „Vă rog frumos, asta e corupție de Europa de Est, la noi nu se poate așa ceva, vă aduc imediat un bon fiscal. Șefu' de sală, alo, alo!”. Dimpotrivă. Am văzut niște mișcări de mână ireproșabile, unele dintre ele îmi aminteau de Piața Ferentari. Avem noi tendința asta păguboasă de a crede că suntem cei mai hoți și cei mai corupți pământeni. 

Pe de altă parte, revenind la nunți, se face și multă evaziune fiscală. Dar acuma ce să faci, să le dai PFA-uri la toți lăutarii?
Eu cu lăutarii mei lucrez prin convenții civile, îi angajez ca zilieri, o zi de lucru, două, cât am nevoie, pentru că nu există altă metodă în cazul în care ei n-au PFA-uri sau firme. Cei mai mulți n-au. Așa că le fac niște acte și ei mi-au venit opt ore ca zugravi. De ce? Pentru că nu-l pot angaja ca muzician. Pentru că vine statul și mă întreabă: păi și diploma de la liceul de muzică sau de la Conservator unde e? Și atuncea, ca să fiu totuși în ordine cu ceva, eu spun statului român: „El nu este muzician, este zilier. Îl iau la zugrăvit. Dar el vine și cu țambalul”. 

Pare că-ți trebuie și multă imaginație ca să fii cu toate actele în regulă.
Dar e și foarte greu să te scoli la 8 dimineața ca să fii la 11 contabil, la 1 jurist, la 5 după-amiaza PR manager și abia după 9 seara să începi să fii lăutar. Dar am și eu mândria mea de a fi, la vârsta de 30 de ani, Simion Bogdan-Mihai de la Simion Bogdan-Mihai. Că încă nu m-a înșfăcat nicio multinațională de mâini și de picioare, ca pe 99% din copilașii din această țară care încearcă și ei să facă muzică și vine producătorul la ei și zice „Bă, tu faci ca mine că te învăț de bine”. După aia-i duc, îi pozează-n Gucci, în condițiile în care ei, săracii, n-au nici din ce să-și plătească chiria.

Vine cineva și le pune Gucci-n picioare, se filmează sau se fac poze, iar la sfârșit ăia se descalță, iar cineva pleacă cu Gucci și-i duce înapoi la magazin. Și aspiră Gucci copiii ăia de prin orașele minerești, de pe la Petrila, de pe la Aninoasa, vai de capul lor, numai Gucci aspiră! „Ia uite, dom'ne, ăla cântă trap și și-a luat Gucci”. Nu, dom’ne. Nu și-a luat nimeni Gucci din trap. Cel mult, un singur rapper și-a luat o casă în Spania din rap. Știm amândoi despre cine vorbesc. Atât. 

Apropo de Gucci: acum se cântă trapanele. Cât adevăr crezi că e într-o trapanea?
Trapaneaua are un sâmbure de adevăr în măsura în care muzica hip-hop și manelele s-au conectat încă de la începuturile lor ca genuri. În anii '90, Paraziții cântau „Băieții mei ascultă doar hip-hop și manea / Sunt legat de ei așa cum ziua leagă noaptea”. Formația Verdikt: „Vine poliția și-mi ia toată marfa...” Vorbim despre o manea hip-hop. Pentru că muzicile astea s-au simțit instinctiv ca fiind muzicile ghetoului de pe o parte și alta a orașului. 

Doar că la un moment dat a apărut - cam în preajma anului 2000 - o panică morală fără precedent în istoria României: „manelizarea” și „țiganizarea” culturii românești, termeni inventați de George Pruteanu și apoi proliferați de intelectuali respectabili precum Gabriel Liiceanu. Așa încât băieții fini care începeau să facă hip-hop au fost nevoiți să rupă pisica și să divorțeze de frații lor din cartiere, că nu mai e de bonton, că noi la rap purtăm șepci de firmă, iar maneliștii ăștia sunt niște amărâți. Vezi cum ajungem din nou la bani?       

Ai lansat de curând un EP de muzică lăutărească - evident - care se cheamă Valahia în Demol. Ce-a vrut să spună autorul?
Toate cântecele sunt din Țara Românească - de acolo Valahia în Demol, pentru că toate cântecele pleacă din tonalitatea Re Minor. În trecutul nu foarte îndepărtat, lăutarii de la noi, când au început să înțeleagă boabele, nu neapărat să le scrie și să le citească pe partitură, s-au întâlnit prima dată cu muzicanți nemți. Erau acele trupe ambulante de teatru, de muzică cultă de o largă accesibilitate, genul pe care-l face André Rieu zilele astea. Cam ăla era contactul cu marea muzică academică europeană. 

Așadar: sunt cinci cântecele în Re Minor din Valahia. Dar sigur că „Demol” sună și a „demolare”, a „distrugere”, ne putem gândi la multe lucruri. Eu țin foarte mult la fonetică și, da, poate să sune și a altceva. 

EP-ul e produs de Adi Despot, despre care știu cât de maniac e cu sunetul. Presupun că te-a înarmat până-n dinți cu microfoane.
Da, m-a captat cu nouă microfoane, o grămadă ambientale, două pentru cobză, două pentru voce. Materialul durează 22 de minute. Începe cu trei minute de spoken words și se termină la fel. Este confesiunea unui conte ucrainian care intră în Țara Românească cândva în primul sfert al secolului al XIX-lea și se lovește de probleme. De gropi, de câinii care erau gata să-l mănânce, de faptul că n-aveau unde să se cazeze bieții oameni - i-au cazat într-o cameră unde dacă deschideau ușa intrau pe scena Teatrului Național de pe vremea aia, despre oamenii care cărau crengi dintr-un loc într-altul, despre slugile bătute înfiorător, despre condiția execrabilă în care trăiau atât țăranii români cât și țiganii robi. 

Eu încep cu trei minute din contele Anatoly Demidov, dar noi am făcut și niște sound design, așa că pe lângă vocea asta a contelui mai auzi și niște roți de căruță, niște lătrături de câini, niște înjurături pe țigănește, toate samplate de noi.

Propun să ne pregătim să terminăm. Mi-e teamă că oricum am exagerat. Pe de altă parte, îmi pare rău să observ, nu e ca și cum te-aș fi împiedicat, tot timpul ăsta cât am stat de vorbă, să cânți la o nuntă sau ceva.
Măi, eu îți spun cu toată răspunderea, vorbind foarte serios: va fi foarte greu. Dacă mă prindea căcatul ăsta de pandemie la vârsta de 19 ani, eu nu mai făceam asta. Am colegi și prieteni instrumentiști care de 13 luni n-au mai văzut o mireasă la față. Și care în afară de a cânta dumnezeiește cu contrabasul nu mai știu face nimic altceva. 

Te-aș mai întreba și despre câtă discriminare și sexism există în lăutărie.
În primul rând, trebuie să-ți spun că femeile s-au apucat de lăutărie începând cu perioada interbelică. Și până-n ziua de azi, situația nu s-a schimbat mai deloc: franc, frust, pe românește, dacă n-au lângă ele un bărbat care să cânte la un instrument n-au, practic, nicio șansă. Asta e valabil de la Maria Lătărețu încoace. Maria Lătărețu care l-a avut pe Tică Lătărețu. Gabi Luncă l-a avut pe Ion Onoriu. Romica Puceanu - pe Bebe de la Petrechioaia. Cornelia Catanga - pe Aurel Pădureanu. Cât despre Maria Tănase, bănuiesc că știm cu toții din cartea lui Stejărel Olaru, s-a culcat cu peste o mie de bărbați de care știm noi, de la servicii doar. Începând cu Alfred Paximade, comisarul șef de poliție al acestui oraș pe care-l îndrăgim cu toții. 

Nu e deloc o concluzie optimistă.
Să dea Dumnezeu să mă-nșel și s-apară, în măcar zece ani de zile de acum înainte, o lăutăreasă care să bubuie singură. Care să le facă la superlativ pe toate, pe absolut toate, și să și arate corespunzător, întrucât se acceptă niște kilograme în plus numai dacă ai o voce dumnezeiască. Îmi pare rău, dar cam așa se pune problema. În meseria asta e mult mai greu să reușești ca femeie. Cât despre homosexualitate - subiectul de pe buzele tuturor - atitudinea lăutarilor și maneliștilor în acest domeniu a fost întotdeauna exact aia a armatei americane de până-n zilele astea față de același subiect: Don't ask, don't tell.