Cele mai bune filme care te fac să îți pui întrebările alea grele despre viața de cuplu

Reîntoarcerea la Meca cinefiliei în 2022 s-a făcut cu mare aplomb. Festivalul de la Cannes a sărbătorit 75 de ani de existență, pe covorul roșu s-au perindat multe staruri internaționale, inclusiv Tom Cruise care a venit să prezinte un sequel la deja un clasic, filmul Top Gun: Maverick (regia Joseph Kosinski). Iar România a fost prezentă cu trei filme.

Din lista românească, e filmul R.M.N. – regia Cristian Mungiu. Bunuț, dacă reușești să treci de primele 20 de minute irosite pe un set-up de amploare care, aș putea argumenta, nu e absolut necesar, însă cu niște scene iconice în partea a doua a filmului care, în esență, îți amintește că rasismul e endemic la români și bine înțelenit, adică nu te vei vindeca de el prea curând.

Filmul Metronom – regia Alexandru Belc – o poveste de iubire adolescentină în Bucureștiul anilor ‘70, un film pe cât de dulce pe atât de dur și de care o să te-ndrăgostești. Ai putea spune că se încadrează în tipologia altor filme de dragoste, dar cu un twist și flavour local. Pe mine look-ul vintage m-a înnebunit, mi-a amintit de Metropolitan – regia Whit Stillman – din 1990, un film american cu care ar forma un double bill perfect.

Firește, a fost și omniprezentul Radu Jude care a avut scurtmetrajul Potemkiniștii în secțiunea Quinzaine des realisateurs. E un alt experiment estetic, într-o paletă cromatică extrem de vibrantă și conținut sarcastic, subversiv și amuzant, în stilul inimitabil al creatorului său. 

În total, am prins cam 25 de filme, uneori cu eforturi considerabile fiindcă pica mereu site-ul de bilete (atacat de hackeri, se pare). Cele despre care am să-ți vorbesc în continuare, pe care le consider filme foarte bune, au în comun o temă care cred te-ar interesa: tema de cuplu.

Vei găsi aici o mare varietate de „combinații”, de la cupluri imposibile și cupluri care își neagă existența la cele cu mai mult succes, dar cu tot atâtea probleme. Cuplul în cinema oscilează între hohote de râs și rafale de plâns și foarte rar are parte de liniște și pace, așa cum îți vei da seama.

Da, a câștigat Palme d’Or, a doua oară pentru suedezul Östlund care acum cinci ani a impresionat cu The Square despre care poți citi în lista cu filme bune de la Cannes din 2017. E o comedie sălbatică și care te provoacă la discuții feroce, mai ales dacă intenționezi să mergi la cină în cuplu după film.

Discuții de genul: cine plătește nota de plata la restaurant, cel care câștigă mai mult? Sau în mod absolut și necondiționat iubitul? Sau succesiv vă dați cu rândul la plată, adică sunteți egali? Aici ai de-a face cu gender roles și fiecare cuplu probabil are regulile lui. Iar tipul și tipa din film, Yaya și Carl, ambii supermodels cu joburi foarte bine plătite în industria modei, ea fiind și influencer pe social media, se ceartă taman de la asta.

Scena e inspirată de un eveniment real din viața regizorului. El însuși a fost pus într-o situație similară de către cea care între timp i-a devenit soție. Cu alte cuvinte, dacă știi cum să dezamorsezi asemenea subiecte inflamatorii și să le soluționezi constructiv, există speranță pentru cuplul tău!

După scena asta incomodă și aproape interminabilă – Östlund are tendința de a lungi momentele awkward la maximum – cuplul e invitat, gratis firește, într-o croazieră de lux unde intră în contact cu clientela pretențioasă și foarte bogată, personaje cât se poate de colorate, unele chiar caricaturale, cum e un oligarh rus care a devenit miliardar cu un business de îngrăşământ agricol sau femeia care insistă ca angajata care îi servește cocktailurile să sară cu ea în piscina, să se simtă și ea bine fiindcă suntem cu toții egali, nu?

Tema egalității va reveni pe mai multe niveluri pe parcursul filmului, în special într-o dispută ilară între oligarhul rus și căpitanul alcoolic al vasului (Woody Harrelson) în care aceștia citează aforisme din filosofi celebri într-un duel al ideilor pe tema: ce sistem e mai bun, capitalismul sau comunismul? Totul până când o furtună le perturbă vacanța de lux și duce la o izbucnire de rău de mare sever, cu vomă și diaree – o scenă delirantă la care s-a râs cum rareori se întâmplă în Cannes.

Umorul e bazat și pe cum unele personaje își schimbă ideile în funcție de situația în care se află: în momentul în care ești naufragiat pe o insulă pustie fără bancomate, fără restaurante, fără nimic de tranzacționat, oricât de oligarh rus ești cum vei supraviețui? Naufragiul survine ca un moment de criza în care ideologia nu mai valorează nimic și te trezești că boss devine acum femeia de serviciu de pe croazieră fiindcă doar ea știe să prindă pește și să facă foc – ea dă ordine, ceilalți devin subordonați ei; o inversare bruscă de situație exploatată comic la maxim. 

Cuplul de supermodels supraviețuiește mai bine? Da, sau cel puțin unul dintre ei. Cei doi sunt maeștri în practica de a-și folosi frumusețea fizică drept currency. Însă cum la putere e o femeie heterosexuală, și valoarea „valutelor” se schimbă. Există o scenă pe cât de comică pe atât de respingătoare în care tânărul model se pune bine (prea bine) cu femeia de serviciu, destul de în vârstă pentru a-i fi mamă, și astfel ajunge să doarmă la cald, la adăpost în brațele acesteia, spre deosebire de iubita lui care rămâne părăsită pe plajă. Când e vorba de supraviețuire, ce mai contează cuplul, alianțele se desfac spontan și alte combinații se formează.

Cât despre femeia de serviciu, ea se simte acum entitled să aibă un amant atractiv, fiindcă ea e singurul provider pentru toți. Nu are dreptul natural să încarce toate regulile de decență și să și-o tragă cu cine vrea ea chiar în fața și cu acceptul iubitei acestuia?

Filmul Triangle of Sadness pare a spune aici că, și în situația în care femeile ar conduce lumea, lucrurile ar fi la fel de corupte și nedrepte, adică tot nimic nu s-ar schimba. Ce idee incomodă, nici mie nu-mi prea place. Dar e clar, merită discutată. O comedie inteligentă și irezistibilă despre care poți vorbi la nesfârșit. 

Încă un moment cu un cuplu imposibil – compozitorul rus Piotr Ceaikovski și Antonina, o tânără dintr-o familie de mică burghezie din Moscova care studiază muzica pentru scurt timp sub îndrumarea lui și se îndrăgostește de el în mod fanatic și iremediabil. 

Unora li se va părea povestea misogină, eu am văzut-o altfel. Alyona Mikhailova e extraordinară în rolul Antoninei, iar scenele cu ea sunt impresionante prin asertivitatea lor, ceva foarte neobișnuit pentru o femeie la sfârșitul secolului 19 într-o societate patriarhală. Cum ar fi scena de cerere în căsătorie în care Antonina îl cere pe Ceaikovski de bărbat direct, fără a bate apa în piuă prea mult.  Ceaikovski, interpretat de Odin Biron, e la început stânjenit de sugestia nesăbuită a Antoninei care nu ezita să se folosească de faptul că zestrea ei (vânzarea unei păduri de familie) l-ar ajuta să iasă din blocaj financiar și să se dedice muzicii cu trup și sufletul.

Ceaikovski e cinstit însă. Îi spune clar că pe ea nu o poate iubi decât cu sufletul, „ca pe o soră”. Ironic, biata Antonina nu înțelege adevărul despre sexualitatea soțului ei – sau refuză să accepte asta sau orice altceva care ar putea duce la divorț și distrugerea destinului ei divin: ea îl iubește cu disperare, cu o intensitate sentimentală cum numai la ruși pomenești.

O poveste de iubire ironică, unilaterală, dementă care împinge eroina către sărăcie și boală mintală, spusă într-un stil vizual somptuos, cu câteva scene memorabile pe care nu le vei uita rapid.

Într-un interviu în The Guardian din 2020, Cronenberg declara: „Filmele au fost făcute pentru sex.” Se pare însă că s-a răzgândit între timp. Filmul Crimes of the Future nu are scene de sex tradiționale, ci e plin de intervenții chirurgicale – dacă nu ai știut: „Chirurgia este noul sex”!

Imaginea nu minte însă. Filmul are o calitate coitală clară, modul în care aparatul de chirurgie penetrează corpul, provocând o plăcere aproape organsmică în cuplul de artiști din film. Toate astea țin de metaforă, însă Cronenberg susține că tehnologia e o extensie a corpului uman și pentru a fi o ființă umană de performanță trebuie să te intereseze corpul tău, mai cu seamă interiorul lui, organele. Adică nu ai auzit de frumusețe interioară?

Okay, dacă te-am perplexat cu introducerea asta, uite despre ce e vorba: în viitorul îndepărtat, în ființele umane se dezvoltă spontan noi organe misterioase. Un duo de artiști, Saul Tenser (Viggo Mortensen) și Caprice (Léa Seydoux) își folosesc corpul drept artă și experimentează cu tot felul de intervenții chirurgicale pentru a extirpa aceste organe noi. E un fel de performance art care devine, de fapt, singurul gen de arta care a mai rămas.

Filmul Crimes of the Future e conceptual, metaforă pură, dar în același timp e o întoarcere la body horror care a marcat cariera regizorului încă din anii ‘70. „Corpul e singura realitate”, îți spune filmul. Iar cuplul de artiști? Sunt uniți, aproape sudați de pasiunea pentru artă, un cuplu de succes. Există la un moment dat o amenințare la armonia lor care vine din partea unei funcționare timorate, Timlin, jucată excelent de Kristen Stewart în ipostază nerdy, aproape creepy, care pare a-l imita pe Alan Cumming în rolul recepționerului de hotel în scena faimoasă cu Tom Cruise din Eyes Wide Shut. E o scenă excepțională. Dacă chestia cu chirurgia și tehnologia nu te-a convins, măcar pentru scene din astea să mergi să vezi filmul.

Filmul Un Beau Matin e unul complex, foarte „francez”, focusat pe personajul Sandra, jucată emoționant de Léa Seydoux, o mamă singură cu o fiică ajunsă la vârsta de școlară. Primele scene o arată cum aleargă de la întâlnire la întâlnire, în timp ce jonglează cu o carieră de interpret, și diverse obligații familiale. Acestea din urmă implică în mare parte îngrijirea tatălui ei, Georg (Pascal Greggory), un profesor de filozofie care se luptă cu o boală neurodegenerativă.

Cotidianul Sandrei e perturbat când se întâlnește cu Clément (Melvil Poupaud), un prieten vechi de familie. Întâlnirea se finalizează cu un sărut care dă curs la o poveste de dragoste în toată regula. Clément e căsătorit însă are, previzibil, probleme. Noul cuplu pe care îl formează cu Sandra oscilează între pasiune animalică, senzualitate tandră și un sentiment acut de vulnerabilitate – povestea a doi oameni care își găsesc alinare și eliberare în corpul celuilalt.

Dacă nu ai auzit încă de regizorul belgian, e timpul să afli. În 2018 a stârnit o controversă puternică pentru lungmetrajul său de debut, Girl. În acesta îți prezintă povestea unei tinere transgender care dă audiții la o școală de balet. Unii au găsit-o superbă pe când alții cu comentat că ar fi o fetișizare nejustificată a corpului unei persoane trans.

Close e povestea a doi adolescenți de 13 ani, Rémi și Léo. Ei sunt inseparabili, se joacă împreună tot timpul, veseli și inocenți, dar cu siguranță mult mai intens și tactil decât majoritatea prietenilor lor. Colegii de școală devin brusc conștienți de intensitatea prieteniei dintre cei doi.

Fetele, fie sincer, fie tachinant, îi întreabă pe Léo și Rémi dacă sunt un cuplu sau dacă măcar își dau seama că ar fi un cuplu. Cei doi neagă cu înverșunare, repetat. Băieții încep să facă remarci răutăcioase la adresa lui Léo care se simte speriat și umilit, scenă care declanșează tragedia. Un film extrem de intens, emoționant, mai ales în tăcerea apăsătoare din partea a doua, de la care mulți au ieșit plângând.

Sper că prin această listă cu filme bune pe care le-am văzut la Cannes ți-am făcut măcar poftă să încerci și altceva în afară de recomandări de pe servicii de streaming – nu că ar fi rele, dar diversificarea e bună. Și-nainte, și după poți oricând să arunci un ochi pe lista cu cele mai bune filme românești întâmplate în ani mai recenți.