Locurile astea sunt bijuteriile ascunse ale Romei la care nu ajungi ca turist

În Roma nu poți rămâne turist mult timp: orice părere ai avea despre oraș și oricât timp ai petrecut în el, nu poți spune că nu e mereu fascinant. Eu am locuit acolo 11 ani și am descoperit încontinuu locuri autentice, care și-au păstrat principiile fără să urmeze curentele gastronomice.

Vara asta am hotărât să cunosc Roma și mai detaliat, așa că i-am cerut ajutorul lui Sophie Minchilli, care organizează unele dintre cele mai mișto și autentice tururi culinare din Roma și din lume. Elizabeth Helman Minchilli, mama ei, e o scriitoare cunoscută și a fost una dintre primele persoane care au adus tururile culinare în Italia.

Sophie și Elizabeth Minchilli duc turiștii, în special pe cei americani, prin cele mai autentice locuri din oraș. Datorită lor, până și locuitorii orașului au redescoperit niște localuri vechi care ajunseseră să fie ignorate.

În cadrul unui tur organizat de aceste femei, nu găsești doar mâncare locală, ci trăiești viața autentică a orașului. Practic, Sophie Minchilli, care a și scris cartea The sweetness of doing nothing, te învață să te bucuri de lucrurile mărunte. 

Așa că am rugat-o pe Sophie să mă ducă în locurile ei preferate, nu doar ca să mâncăm și să bem, ci și ca să cunosc personajele romane pe care le-a făcut faimoase în story-urile ei de pe Instagram. „Oamenii sunt cei care te fac să te întorci în aceleași locuri”, mi-a zis ea.

Am selectat opt dintre ele. Va fi o zi lungă.

Ne întâlnim la ora 10.30 în Bar Farnese, pe o străduță care dă spre Campo de Fiori, în centrul orașului. Ajuns devreme și, cât o aștept pe Sophie, analizez barul din exterior. Clienții sunt diverși: băieți, turiști, gunoieri, florari și câțiva clienți de-ai casei, care, de ani de zile, se integrează perfect în decor.

Pe proprietar îl cheamă Angelo și se ocupă de bar, împreună cu copiii lui, din 1956. Servește cafea și pizza romană clasică. Singurul care nu face parte din familie e Ercole, care e omul bun la toate.

Comandăm două cafele la tejghea, dar doi domni necunoscuți ne invită la masa lor. Asta numesc eu romanizare. Cafeaua e arsă și, în alt context, aș reclama asta la bar, dar mă descurajează total fața șmecheră și acră a barmanului care îmi dă impresia că n-aș câștiga bătălia asta. Am stat un pic de vorbă și am plecat mai departe. În total, am cheltuit 2 euro și patruzeci de cenți, cred că a fost cea mai mare notă de pe ziua de azi, dacă mă gândesc la raportul calitate-preț.

Apoi, Sophie m-a luat cu ea să facă niște cumpărături și ne-am mutat în Trastevere, unde am rămas până seara.

La Antica Caciara Trasteverina se vând cărnuri și brânzeturi din 1900 încoace. Roberto, proprietarul locului din 66, a moștenit afacerea de la bunicul și tatăl lui. Își iubește jobul și ne-a povestit despre el în fața unui teanc imens de brânză pecorino, care e starul magazinului. „Aici găsești una dintre cele mai bune pecorino din oraș”, îmi șoptește la ureche Sophie Minchilli. Între timp, Claudio, unul dintre tipii de la tejghea, ne dă să gustăm mai multe feluri de brânză: capocollo, finocchiona, canestrato și, desigur, pecorino romano.

O clientă cu accent nordic cere șuncă crudă. Îmi spune: „La Roberto găsesc aromele copilăriei. Locuiesc în cartier de trei ani și zilnic trec pe aici să iau câte ceva.”

Roberto răspunde: „Eu îi servesc pe toți la fel, fie că sunt miniștri sau oameni obișnuiți. Mereu le spun băieților mei, Claudio, Luca și Andrea, să aibă aceeași atitudine.” Am cheltuit 2 euro și 76 de cenți pe un platou cu brânzeturi. E ora 11.30 și următoarea misiune e să găsim niște pâine ca să completăm aperitivul de dimineață.

La câțiva pași, găsim Il Panettiere di Riccardo Nicolai, în spatele pieței S. Cosimato. Cuptorul s-a deschis în 1932. Alberto, patronul, lucrează împreună cu un casier și cu fiul lui, Riccardo, după numele căruia a botezat magazinul. „Colaborăm foarte bine, pentru că îl las pe el să ia deciziile”, spune Alberto.

Magazinul e un pizzicarolo rămas în anii 1950. Găsești de toate în el, dar oamenii îl frecventează mai ales pentru pizza roșie și albă. „La piață nu se vinde pâine, așa că avem mulți clienți care trec pe la noi doar ca să cumpere pâine”, a zis Riccardo.

Acum avem tot ce ne trebuie și stăm la umbră să mâncăm. Am luat două bucăți de pizza albă și o chiflă rosette, de care nu mai mâncasem de multă vreme. Sophie mi-a zis că are gustul copilăriei. Am cheltuit, în total, un euro și optzeci de cenți.

După aperitiv și o oprire la o cișmea să bem apă, am mers la Hosteria Da Corrado. „Meniul se schimbă în fiecare zi, dar există câteva feluri de mâncare care nu se schimbă niciodată, indiferent de anotimp: Luni quadrucci în sos, marți sepie cu mazăre și pește prăjit, miercuri pajata (din intestine de vițel), joi gnocchi și coda alla vaccinara, vineri cod și sâmbătă vițel alla fornara”, a zis Sophie.

„Aici respectăm cu sfințenie tradițiile”, a zis Massimo, fiul lui Corrado, care a deschis restaurantul în 1971. „Tocmai am aniversat cincizeci de ani de la deschidere. În restaurant mă ajută cei trei copii ai mei, un văr și un nepot. E o afacere de familie.”

Ne-am aruncat cu poftă pe paste all'arrabbiata, de care cred sincer că n-am mai mâncat de douăzeci de ani. Sunt al dente și perfect de picante, însoțite de pâine din cuptorul La Renella. De o simplitate excelentă. Ne-a costat 18 euro, plus doi euro bacșiș.

Înainte de cafea, mergem la Biscottificio Innocenti, care nu are niciun fel de firmă la exterior. Dar înțelegi din vitrină varietatea de biscuiți și fursecuri. Se găsesc și din cei care arată urât, dar sunt delicioși la gust, după cum îmi spune Stefania, proprietara fabricii pe care a deschis-o bunicul ei în 1940. E tot o afacere de familie, un curent anti-modernism foarte răspândit în Roma.

În Roma nu există o tradiție a biscuiților, în afară de cei cu vișine și fava dei morti. Sunt asociați cu anumite perioade din istoria orașului. Sophie mi-a recomandat straccetti, un fel de patiserie rotundă și subțire, cu fructe uscate, apoi pizzele roșii și pe cele rustice. Am plecat de acolo cu o tavă de biscuiți pe care am dat 5 euro (27 de euro kilogramul).

M-a intrigat semnul pe care scria „Fără grăsimi animale!”. „Întotdeauna am folosit ulei vegetal sau margarină în loc de unt. Așa făcea bunicul meu și n-am schimbat niciodată rețetele lui. Azi, treaba asta îi bucură mult pe vegani sau pe clienții cu alergii alimentare”, a zis Stefania. „Suntem în trend fără să fi făcut nimic în acest sens, noi doar am păstrat tradiția.”

Mă aventurez să spun că Bar San Calisto e unul dintre locurile cele mai dragi ale lui Sophie și alte multor romani. Mereu văd la ea clipuri filmate acolo, cu bătrânii din cartier. În ciuda caniculei, un mic grup de domni joacă cărți și ne salută afectuos. „Ai adus o prietenă de-a ta americancă?” întreabă Sergio. Sophie i-a zis că nu sunt turistă și apoi am intrat să luăm faimoasa cafea granita cu frișcă, care e un must în San Calisto.

Mai servesc aici și înghețată, pe care Marcello Forti, cel care deține barul din 1969, o prepară zilnic, după care merge acasă să ia prânzul. E cea mai ieftină înghețată din Roma, costă între un euro și doi euro cincizeci.

La casă e Fabrizio, un angajat vechi. Matteo și Simone se ocupă de cafea și cocktailuri. Gust înghețata, pe care mi-o laudă și Marco, un client fidel care a jucat într-un film foarte iubit de romani. „M-am născut aici și vin mereu să joc cărți, să mănânc înghețată și să beau cafea!”

O cafea granita mare costă 3,50 euro. Înghețata am primit-o gratis.

Se apropie ora unei gustărele, așa că mergem la Da Biagio Vini e Oli, o vinărie din 1960, de care Biagio se ocupă din 1972. „Am fost cioban la viața mea”, mi-a zis el. La bar e fiul lui, Daniele, care ne spune: „Înainte deschideam la 10.30 și închideam la 2 dimineața. Acum luăm pauză după amiaza. Și vindem și bere și cocktailuri mai nou, nu numai vin.”

Am ales să bem o bere, pentru că era prea cald pentru vin. Și i-am făcut niște poze lui Biagio, care s-a relaxat un pic mai mult și mi-a zis că a fost și actor, nu doar cioban și mi-a arătat, pe frigider, posterul filmului în care a jucat. N-a vrut să-i plătim berea la final.

Turul nostru se apropie de final și l-am încheiat în alt loc autentic, Dar Filettaro: casa codului prăjit din 1916, după cum scrie pe firmă. Bucătăria e la subsol, iar în tigaie bolborosește mereu uleiul în care bucățile de cod sunt aruncate cu viteza luminii.

Marcello se ocupă de restaurant din 1978, datorită surorii lui care a văzut anunțul că era de vânzare și l-a anunțat. E al treilea manager al locului și cel care a făcut cele mai multe schimbări în meniu.

„Înainte era doar o tavernă, dar eu am adăugat în meniu aperitive, lichioruri și deserturi. Folosim ca garnituri legume de sezon, cum ar fi anghinarea sau valeriana.”

Nu știu cât a costat cina, pentru că Sophie a fost drăguță și a insistat să plătească ea.

Când am ieșit, m-am simțit foarte încălzită de la cât mâncasem, dar foarte satisfăcută. O să revin în locurile astea și cu prietenii mei și o să fac pe ghidul. Sau poate o să-i trimit pe toți în tur cu ea, pentru că ea e experta desăvârșită în romanizare. 

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.