Am stat o zi cu tiriștii din coada de zeci de kilometri spre Ucraina

Înainte să ieși din țară către Ucraina prin vama Siret vezi coada. E una imensă, aproximată la circa 25 de kilometri în dimineața zilei de 20 decembrie. A fost și mai mare, va fi și mai mică. Dar până când lucrurile se vor schimba, sute de tiruri și tiriști așteaptă. Din partea cealaltă a graniței au fost lansate acuzații. 

Ruslan Zaparaniuk, șeful Administraţiei Militare Regionale Cernăuți, a spus că sunt două motive pentru care nu se poate reduce coada tirurilor: autoritățile române sunt lente în procesarea documentelor și șoferii preferă să stea, în loc să încerce la altă vamă, pentru că tot sunt plătiți. „Este un fel de business al lor.” De partea cealaltă, președintele Consiliului Suceava Gheorghe Flutur a zis că-i sătul de acest ping pong între autorități – de parcă l-ar vrea cineva.

În orice caz, există situația din teren: câteva sute de tiruri au așteptat constant ore bune ca să treacă granița. Polițiștii de frontieră au estimat fluxul la 400 până la 800 zilnic. Timpul de așteptare în coloană a depășit și 30 de ore. Situația e dificilă, fără îndoială. M-am mișcat împreună cu această coadă și am aflat nevoile cu care se confruntă șoferii de tir.

Dărmănești este o localitate care nu spune mai nimic. Este situată pe drumul european 85, spre Punctul de Trecere a Frontierei Siret, cel mai fierbinte loc dintre România și Ucraina. Și nu pentru că ar fi bombardamente din partea armatei ruse, ci pentru că pe aici se înghesuie un număr impresionant de tiruri care au ca scop să intre în țara vecină.

Cei mai mulți șoferi sunt ucraineni sau turci, astfel că de multe ori a fost foarte dificil să ne înțelegem. Alteori, limbajul comun a fost acela de a scrie direct pe camioane anumite lucruri, cum s-a întâmplat și cu un șofer turc care mi-a spus cât trebuie să dea șpagă în vama ucraineană pentru a nu mai pierde alte ore bune și pe acolo.

Rezultatul: 1 000 de grivne, plus alte 1 000 de grivne, încă 700 și la final 600, adică un total de 3 300 de grivne – vreo 90 de dolari (sau 84 de euro). Dar șoferii știu suma și altfel, o rotunjesc la suta de dolari.

Mevlin este un turc care tocmai se așezase în coadă împreună cu alți trei colegi, dar cu incertitudinea timpului de așteptare. Transportă semințe pentru o firmă din Ucraina. „Suntem patru camioane care am ajuns aici de o oră și poate vom sta trei–patru zile pentru a intra în Ucraina, dar noaptea este foarte frig și e o mare problemă.”

Un alt turc, cu ceva cunoștințe de limba română, îmi spune că transportă portocale și trebuie să ajungă la Kiev. Nu știe când va ajunge la destinație, dar îmi spune că lucrurile se mișcă foarte greu în partea ucraineană. „Zici că venim să-i cucerim, nu să îi ajutăm.”

Pe Abdullah, un alt șofer venit din Turcia, l-am găsit undeva pe la mijlocul cozii de tiruri. Tocmai ce terminase de mâncat. Era împreună cu alți doi confrați și mi-au permis să le fotografiez bucătăria ambulantă.

Au aproape tot ce este nevoie, iar asta pentru că experiența de viață le-a spus că la drum trebuie să fii pregătit cu mâncare suficientă, apă, medicamente și motorină. Marea lor nemulțumire e legată tot de timpul foarte mare pe care trebuie să-l petreacă pentru a intra în Ucraina. Au fost de mai multe ori în țara vecină și știu exact cum trebuie să procedeze. 

Într-un amestec de rusă, română și engleză, Abdullah îmi spune că se solicită aproximativ 100 de dolari pentru fiecare mașină pentru a nu sta prea mult în vama ucraineană. Ne scrie apoi cu degetul pe remorca tirului cât primește vameșul, polițistul de frontieră, cel de la intrare și cel care verifică de „droguri”. „România harașo, no problem, in Ucraina problem, ne rabota (trad.: nu lucrează). Skolko (trad.: cât) Ucraina?” Răspunsul e suta de dolari per mașină.

Lângă un alt tir am găsit cinci șoferi care mâncau. Și aceștia au fost de acord să le fac o fotografie și m-au salutat cordial. Chiar dacă nu știau decât limba lor s-au arătat extrem de deschiși și simpatici. Un alt șofer, din aceeași țară, era cu o ladă de legume în mână și mi-a oferit o „pătlăgea”, deși eu aș fi vrut o vânătă. 

În coada care pare interminabilă, spre mijlocul coloanei, am observat un tir cu numere de Republica Moldova. La volan e Alexei, un tânăr de 32 de ani. Obosit și dezamăgit, oftează și regretă că a plecat în această cursă. „Eu am prins-o la 29 de kilometri și acum mai am vreo 17 kilometri. M-am oprit aici la magazine și am luat apă și mâncare. Nu știam că e coada așa de mare, unii spuneau că acum o săptămână era mult mai mică. Ce să și faci în cabină? Stai, te uiți, urmărești mașinile să nu se miște, mai trece poliția și îi mai trezește pe șoferii care adorm.”

El vine din Republica Moldova, a încărcat la Bacău și merge în Ucraina să ducă sodă caustică. Trebuia să mai facă încă trei curse, patru în total, dar cu coada asta a anulat tot. „Eu trebuia să fiu joi la descărcare, la Lvov, dacă nu era coadă, dar acum nu știu dacă ajung într-o săptămână.”

Tânărul pare cumva din alt film decât ceilalți șoferi. E singur și nu prea are companie. Noroc de telefon care îi ține de urât și așa află ce se mai întâmplă. Asta e, de multe ori, viața unui șofer de tir. „Dorm o oră sau două, după trezirea. Ne ajutăm de telefon, punem alarma. Sunt și șoferi care te ajută și te trezesc, dar alții adorm și ei.”

Cei mai mulți șoferi îmi par ucraineni. Unii se întorc acasă după ce au adus cereale în România, alții sunt încărcați cu produse petroliere de care țara vecină are atât de multă nevoie, în special motorină.

Ilie e din regiunea Cernăuți. Știe limba română și acceptă să-mi prezinte cabina tirului care de zile bune îi este casă. Patul e mereu pregătit, pentru că nu se știe niciodată când poți trage un pui de somn. Iar fiecare clipă de odihnă este extrem de prețioasă, mai ales în actualele condiții. El era împreună cu alți conaționali și cum nu aveau prea multe de făcut discutau tot soiul de banalități.

Are 55 de ani, iar de peste trei decenii bate drumurile pentru a-și putea întreține familia. Acum, singura sa dorință era să își petreacă acasă Crăciunul. Cât așteaptă stă în cabină și speră să se pună în mișcare lucrurile mai repede. În ziua în care vorbesc cu el a făcut șase kilometri în opt ore. „M-am gândit și c-o să fac Crăciunul în tir, dar sunt mulți care așa o să îl petreacă, în cabină. Cei care s-au dus în Bulgaria acum nu apucă să se întoarcă până pe 25 decembrie.”

În afara zilelor de așteptare pentru șoferii care au de transportat mărfuri în Ucraina, cozile au creat o adevărată nebunie în partea asta de țară. Traficul rutier este efectiv dat peste cap și ca să nu apară blocaje pe drumuri – mai multe decât sunt deja – sunt trimise constant echipaje de poliție. Chiar și așa, apar momente în care lucrurile o iau razna. 

„Șoferul unui tir a parcat pe marginea drumului european, iar alături s-a așezat un alt tir. Din cauza pământului ud, tirul de pe margine era aproape să se răstoarne”, îmi povestește unul dintre polițiști care dirijează circulația. „A fost nevoie să-l tracteze un alt tir ca să iasă, dar asta a însemnat că vreo 20 de minute a fost blocat totul.” 

Pentru că drumul european care duce spre frontiera cu Ucraina are doar câte o bandă de mers pe sens, iar una este mereu ocupată de tiruri, polițiștii sunt nevoiți să dirijeze celelalte mașini alternativ. În felul ăsta, timpii de așteptare cresc, odată cu nervii și iritarea șoferilor. Și mai apare o altă problemă: drumul e un mare veceu.

Pentru că nu există toalete, șoferii trebui să-și facă nevoile direct pe marginea drumului, astfel încât mirosul pestilențial este unul care te face să strâmbi din nas la orice pas. Și tot pe marginea acestui drum sunt aruncate și toate lucrurile de care șoferii de tir nu au nevoie, de la resturi alimentare până la haine sau peturi. O imagine deplorabilă, desprinsă parcă dintr-un alt secol și de pe alt continent.