Cum mi s-a schimbat viața după ce mama a plecat să muncească în afara României

Am puțin peste 20 de ani, nu sunt un martir moralist și nici nu-mi plâng de milă. Îmi dau seama că fac parte dintr-un fenomen mai profund, al tinerilor cu părinți care au plecat să lucreze în străinătate. Știu cum te marchează chestia asta, indiferent dacă vorbim despre gânduri de suicid, nevroză și introversiune sau de faptul că te pregătește prematur pentru realitatea vieții și-un avânt la inteligența emoțională.

E important să vorbim despre asta în contextul în care România e pe locul al doilea în lume în privința creșterii numărului migranților între 2007 și 2015, după Siria. Practic, în opt ani, populația României a scăzut cu 3,4 milioane de oameni, arată un raport ONU. Asta în condițiile în care sirienii trec printr-un război civil, în timp ce la noi e vorba de-o parte financiară, de fuga în speranța unui trai mai bun.

Se estimează că peste trei milioane jumătate de români au părăsit țara, iar peste un milion se află numai în Italia.

Niciunul dintre părinții sau bunicii mei nu a trecut mai sus de opt clase, școală profesională sau liceu făcut la seral. Toți sunt plecați din zona rurală, cu joburi pe măsură și cu mâini bătătorite de la atâta muncă. Singura avere moștenită de ai mei de la părinții lor e apartamentul din orașul natal, pe lângă casa de la țară pe care au construit-o singuri în 20 de ani. Ce să mai, „oameni simpli, naivi, cu frica lui Dumnezeu” cum ar fi caracterizați de-o vorbă-n popor, în timp ce alta ar fi „unii care nu și-au dorit mai mult în viață, d-aia sunt săraci”. Depinde din ce perspectivă vrei să privești totul.

Poate că ar fi putut să mai dea un tun din când în când, mai ales că taică-miu lucrează la o companie de stat în care s-a furat atât de mult, încât e-n faliment. Cu toate astea, n-a făcut-o niciodată. A refuzat chiar funcții de conducere tocmai din prisma tentației de a fura.

La un moment dat, nu au mai făcut față cheltuielilor, mai ales că aveau doi copii, și au decis ca maică-mea să plece în Italia. Sună cunoscut, nu-i așa? S-a dus pe-un post de „badantă”, adică „îngrijitoare de bătrâni”.

Nu mai țin minte exact ziua sau ora când a plecat, dar știu sigur că era într-o dimineață de decembrie. Maică-mea a intrat ușor în camera în care dormeam alături de soră-mea. Ne-a trezit, a plâns puțin, după care și-a luat rămas bun. Totul în câteva secunde. Iar la final mi-a spus: „Să ai grijă de soră-ta!”. Eu am zis: „Da, cu siguranță”. Apoi, eu cu soră-mea ne-am trezit și, în timp ce ne uitam la desene animate, i-am spus c-o să ne descurcăm. Ea a dat din cap că da.

În momentul ăla, eu aveam 13 ani, iar soră-mea 9.

Periodic, rude, cunoștinte de familie sau vecini de bloc se opreau din loc, ca să mă întrebe ce mai face maică-mea, din politețe sau din orice alt motiv. Când se întoarce, cum e viața, genul ăsta. Îi evitam, fiindcă simțeam că încercau să compătimească, iar asta mă scotea din sărite.

Pe de altă parte, niciodată nu le-am reproșat alor mei plecarea. Încă de la început înțelegeam motivul pentru s-a întâmplat asta, dar a fost o cursă îndelungată să și accept situația.

Rămas singur cu doi copii, tata a încercat să echilibreze balanța și pentru mama. A și reușit, pe de-o parte. Niciodată nu s-a pus problema să lipsească nejustificat de acasă sau să nu aibă grijă de noi. Ne-a acoperit mereu necesitățile primare acceptabil. Doar că atât. Din punct de vedere afectuos, odată cu plecarea maică-mii, totul s-a răcit. Oricât ar părea că distanța apropie, în realitate fix opusul se întâmplă între toți membrii familiei. Dragostea prin telefon n-o să țină niciodată locul ăleia adevărate.

În același timp, lucrul ăsta m-a forțat să învăț singur să mă descurc. Deseori, tata era obosit fizic și psihic, încât nu-i ardea de noi. De la 14 ani, mergeam să plătesc ratele la bancă, să schimb euro trimiși de mama-n lei, să rezolv anumite chestiuni mici, dar mari pentru vârsta respectivă, când el nu putea face asta. Chiar și când n-aveam nici buletinul făcut. Avea o încredere oarbă-n mine, dar asta m-a antrenat social.

Deși maică-mea trimitea bani lunar, ei acopereau doar necesitățiile, facturile, și-n pricipal terminarea construcției casei de la țară. Deși nu mai trăiam de pe-o zi pe alta ca înainte, tot se împrumutau la final de lună.

Pentru că eram adolescent, reproșurile și tensiunile cu taică-miu s-au amplificat. Perioade bune de timp nu vorbeam deloc. Intram în casă și nici nu ne salutam cu săptămânile. Aveam permanent impresia că stăm cu armele pe masă, iar unul din noi e pregătit să „tragă” câte-o vorbă care ne făcea să ne luam la ceartă în câteva secunde și nu ne mai opream cu orele.

Din motivul ăsta, la 17 ani m-am și angajat prima oară oficial, din orgoliu, ca să nu trebuiască să-i cer lui bani. Mergeam dimineața la școală și după-amiază până seara la job. A fost nasol, dar cum spuneam, mi-a fost benefic, pe de altă parte.

Deseori se fac glume și ironii pe seama celor plecați să muncească la cules de căpșuni în Spania sau să șteargă la fund bătrânii din Italia. Le înțeleg, le accept și râd la ele, dar niciodată nu le fac eu. Din simplul motiv că oricât aș masca cu ironie, ceva mă roade în interior. Iar întrebarea pe care mi-o adresez des e „Dar din ce motiv au ajuns să plece oamenii ăia acolo?”

Teoretic, circa 250 000 de copii au părinții plecați să muncească-n străinătate. Cu siguranță, numărul e mult mai mare-n realitate.

E mai simplu să dai vina pe cel care pleacă să spele la fund italieni. Dar, dacă treci de prejudecăți, îți dai seama că a făcut-o din simplul motiv că-n România alocația pentru un copil e de 84 de lei, pensia medie este de o mie de lei, raportul dintre salarii și prețuri e absurd, persoanele cu handicap primesc o sumă de 640 de lei, iar minimul pe economie este de 1200 de lei. Pe lângă toate astea, discrepanța dintre veniturile oamenilor e imensă.

Iar toate astea au legătură cu clasa politică, din anii ‘90 încoace. Hoția și impostura s-au ridicat la rang de artă-n România. Tu n-ai bani de-o bere la halbă, în timp ce parlamentari, miniștri și președinți își fac cinste între ei cu șampanie franțuzească. Și mai trag și-o linie de cocaină, doar ca să-ți râdă ție-n față. Iar asta totul pe banii tăi, ai mei, ai românilor.

De exemplu, Natalia Intotero, din guvernul Liviu Dragnea 3.0, îi îndemna pe români să rămână la ei în țară, în timp ce le recomandă: „Să-și ia trei meserii și să muncească”. Asta în timp ce parlamentarii români dorm în scaune lunar pe 20 000 de lei.

Practic, tot ce fac politicienii de la noi e să atace oamenii care au plecat să muncească în afară, deși asta s-a întâmplat tot din cauza crizei pe care ei au creat-o.

Erau atât de multe exemple negative de persoane care aveau legătură cu diaspora, încât pe tata l-a acaparat teama justificată că am putea ajunge la fel ca ele. De la copii rămași hai-hui care au abandonat școala încă din perioada gimnaziului la consum excesiv de droguri. O parte dintre ei au și ajuns la închisoare pentru diferite infracțiuni. Ori au făcut copii la nici 20 de ani, asta fără a avea vreo situație financiară decentă. Nu mai zic de înșelat între soți. Aducea des în discuție toate exemplele astea, devenea obsesiv, deși ne dorea binele.

Cartierul în care locuiam era și unul mărginaș, deci tentația era la orice pas. Nici nu mai țin minte de câte ori au apărut polițiștii la blocurile din zonă, ca să ridice amici de-ai mei din cartier. Deși uram felul în care exagera, tăică-miu ne voia binele, în felul lui. De multe ori mergeam împotriva lui, din principiu. Doar ca să nu-i dau dreptate.

Cu toate astea, mediul pasiv-agresiv și lipsa maică-mii și-au pus amprenta și asupra mea. În timpul liceului, am fost propus pentru scăderea notei la purtare în trei ocazii diferite, însă de fiecare dată am scăpat basma curată, din fericire.

Acum, la 21 de ani, pot spune cu încredere că-s unul dintre norocoși. Atât eu, cât și soră-mea.

N-am căzut în vreo patimă care putea să ne aducă într-o stare deplorabilă, așa cum am văzut la mulți puși în aceeași situație ca noi. N-am devenit psihopați și nici introvertiți. Ne-a dezvoltat simțul responsabilității. Ba chiar ne-a apropiat pe noi doi, ca frați. Dar ne-a maturizat prea devreme. Mult prea devreme. E o linie atât de mică când pleci dintr-un asemenea mediu între a da rateu în viață încă de la o vârsta fragedă și a te menține pe linia de plutire.

După în jur de șapte ani în care o vedeam pe mama doar o lună în fiecare an, s-a întors definitiv în România, de jumătate de an. Se simte vinovată c-am crescut fără ea în adolescență. Dar am căzut de comun acord că pur și simplu asta a fost. Cum și timpul a trecut, iar ai mei nu s-au îmbogățit, tot ce se încearcă acum e recuperarea anilor pierduți între noi.

Susțin egalitatea drepturilor indiferent de orientare sexuală, tocmai din ipocrizia Bisericii Ortodoxe Române care e strâns legată de clasa politică. Când vine vorba de familii în România, Biserica, care-i invadată de cazuri de tipul lui Pomohaci, cât și politicienii care își schimbă soțiile cu secretarele de pe-o zi pe alta încearcă să te prostească cu lecții despre moralitate. Îi preocupă mai mult să interzică prin lege famiile dintre persoane gay, sub pretexul anormalității, decât să ajute pe bune românii să nu plece. De parcă un copil maltratat fizic de către părinții lui heterosexuali e normal.

Deși n-am vreun studiu sau o statistică care să valideze asta, cred că-n următorii cinci-zece ani din ce în ce mai mulți români fie vor părăsi țara definitiv cu întreaga familie, fie își vor lăsa copiii acasă cu bunicii, ca să lucreze în strănătate, în speranța unui trai mai bun.

Per total, înțeleg de ce-a plecat maică-mea și-am trecut peste situație, însă ceva în interiorul meu nu-i cum trebuie să fie. Cel puțin, nu momentan. Cred mai e nevoie de timp.