Ce s-a întâmplat când i-am invitat pe niște socialiști la un joc gândit împotriva lor

Ideea din spatele Socialism: The Game a fost de fapt de a-i convinge pe oameni că socialismul n-ar putea niciodată să funcționeze. A fost creat în martie 2016 de trei prieteni, conservatori și libertarieni, deopotrivă, care voiau să aibă un cuvânt de spus față de ascensiunea lui Bernie Sanders prin distorsionarea ideii de redistribuire a averilor. Ce a început ca o glumiță într-un chat de grup a devenit o ditamai nebunia, la care participau cu toții, pe măsură ce voiau să se asigure că jocul lor, pachetul de expansiune pentru Monopoly, era la fel de concis și de amuzant de jucat precum originalul și nu doar o copie penibilă.

„Fiul meu s-a numărat printre cei care au testat jocul. Suntem amândoi foarte pasionați de Monopoly”, mi-a spus la telefon John Elliott, unul dintre creatorii jocului. „Potențialul de a nu da faliment, dar și posibilitatea scăzută de câștig comercial i-au schimbat dramatic atitudinea față de investiții… Stătea o clipă pe gânduri și apoi spunea: „Da, nu o să investesc, s-ar putea să fie o răscumpărare pe asta și îmi voi pierde proprietatea și voi avea de plătit mai multe taxe”. Și-a dat seama de toate astea de unul singur. Așa că a fost foarte fascinant să privești pe cineva, care este de altfel un jucător agresiv de Monopoly, schimbându-și stilul, pentru că nu prea există motivație ca să adopți o atitudine competitivă.”

Produsul final, care a fost lansat în luna mai 2016, a inclus pioni noi de Monopoly, precum un caiac-canoe, un autobuz și un smartphone; cărțile Ditamai Șansa și Cufărul Comunist pentru a înlocui echivalentul capitalist; și, cel mai important, un caiet de reguli revizuit cu „lovituri” amuzante aruncate în fața susținătorilor guvernului intruziv.

Socialistul din mine a vrut să scoată în evidență faptul că multe conexiuni ale jocului la gulaguri și Maoism erau, tehnic vorbind, referințe la comunism, nu socialism. Dar a trebuit să recunosc că prin remarci cum că jocul original de Monopoly avea „suficient de mulți bani încât să facă de râs Sistemul Federal de Rezerve al SUA”, tipii ăștia au dat oarecum lovitura, printr-o porție de comedie de stânga. Dar pentru a testa ipoteza cum că toată lumea se poate distra și râde, am decis să-i testez și să-i invit pe niște socialiști adevărați la o partidă.

Cu banii mei puși pe tabla de joc de culoarea vaniliei și cărțile mele socialiste, m-am îmbrăcat cu cel mai bun tricou al meu, care îl înfățișa pe Obama ca Mao, și i-am întâmpinat în casa mea pe Max Belasco, Arielle Sallai, Rachel Reyes și Kelsey Goldberg – patru lideri ai partidului de Socialiști Democrați ai Americii, filiala din Los Angeles, într-o sâmbătă după-amiaza.

Imediat după ce au văzut cutia jocului, câțiva tineri de stânga au chicotit. „Ha! Hillary… socialistă? Amuzant”, a chicotit Max.

Ne-am adâncit în cartea cu reguli, și am citit-o de două ori, înainte ca toată lumea să se simtă suficient de încrezătoare încât să înceapă jocul (Socialiștii iubesc regulile). Deși toată lumea a început cu 1 500 de dolari, obiectivul jocului a fost „obținerea unei corectitudini totale și a egalității prin încheierea și vânzarea de proprietăți, sub o politică publică populistă, modernă, progresistă”, asta însemnând că jocul se încheia atunci când nu era nimeni falimentat și aveau cu toții sub 300 de dolari. Jucând rolul Directoratului Federal de Redistribuire (FDR), versiunea socialistă a bancherului, eu colectam impozitele, țineam licitațiile, amendam jucătorii pentru agresiuni mici precum duble de trei ori la datul cu zarul și – cea mai nebunească regulă a jocului – înmânam bancnote de o sută de dolari fără limită, oricând un jucător fără proprietăți avea fonduri insuficiente să plătească un impozit sau o taxă. Altfel spus: bunăstarea statului.

Pe măsură ce jucătorii achiziționau proprietăți doar ca eu, în calitate de FDR, să le confisc permanent prin intermediul cărților Ditamai Șansa, lecția jocului a devenit rapid evidentă. Totuși, pe măsură ce fiecare făcea cu rândul la „reabilitare” și plătea mai mult la taxe, jucătorii proletari rămâneau fericiți.

„Chiar îmi plac unele reguli”, a remarcat Rachel când a trecut de START și a luat 200 de dolari, doar ca să plătească imediat o sută de dolari în taxe. „Aș vrea să văd asta și în lumea reală”, a spus Arielle după ce o carte Cufărul Comunist a construit locuințe sociale pe toate proprietățile deținute de stat. Grupul chiar s-a bucurat când o carte a naționalizat fiecare rețea de alimentare cu energie electrică de pe tabla de joc.

Totuși, nu toate încercările de satiră la adresa socialismului au declanșat tipul ăsta de reacții. După ce un jucător a fost penalizat cu o sută de dolari pentru „Defecțiune în structura de putere a fanilor Bernie Sanders, într-o zi înnorată, fără vânt”, unii s-au plâns de faptul că acea carte a provocat confuzie. „Nici măcar nu are vreun sens”, a spus Kelsey enervat. „Acum e o chestie libertariană să fii împotriva energiei eco?”

Max a avut o problemă similară cu cartonașul care l-a forțat să plătească 200 de dolari pentru „operația de bypass gastric a vecinului său”, ca parte din expansiunea Obamacare. „În ce lume socialistă mai folosim Obamacare?”, a întrebat el. „Asta este o neînțelegere fundamentală a felului în care funcționează sistemul de sănătate universal.”

În afară de aceste supărări ocazionale, socialiștii păreau să se simtă bine; chiar s-au bucurat că ghinionul meu la zaruri mă trimitea frecvent la centrul de reabilitare. „Pedepsim faptul că ai fost corupt și te păstrăm cinstit și onest”, a spus Rachel.

Câteva ore mai târziu, pe măsură ce ne apropiam de sfârșitul jocului, jucătorii care pierdeau din ce în ce mai mulți bani au început să caute modalități prin care să valorifice proprietățile rămase, a apărut o schimbare de situație din cartea cu reguli a Socialism, sub forma People’s Action Committee on Commerce and Equity (PEACCE), structura guvernului care supraveghea toate cererile de autorizare, achizițiile și vânzările de proprietăți. A fost necesară o părere unanimă pentru aprobarea oricărei tranzacții, înștiințări și, la scurt timp, mitele au devenit o banalitate. Dar din moment ce plasa de siguranță socială de o sută de dolari era mereu la îndemână, momentele astea de sabotaj într-ale votării păreau mai mult ca și cum cei patru glumeau și își puneau „piedici” intenționat, de dragul distracției, mai degrabă decât de o strategie legitimă de joc.

Așa cum au avertizat instrucțiunile, înștiințarea astea de la guvern a fost ca o sabie cu două tăișuri; și încă una care prevenea sfârșitul jocului de îndată ce cădea toată lumea de acord. Ne-am agățat de un firicel de speranță, într-un ciclu nesfârșit de înștiințări și taxe, în timp ce o așteptam pe Rachel, care avea peste 300 de dolari și o grămadă de proprietăți, să fie mâncată de vie de regulile nemiloase ale jocului.

O singură dată, o aruncătură de zaruri cu numere identice a declanșat o „răscoală spontană utopică” care a îndepărtat-o pe Rachel și zarva i-a redistribuit averea în centrul tăbliei de joc. Abia atunci jocul s-a terminat. Aceia care au supraviețuit revoluției au dobândit egalitate în privința dependenței față de stat.

„Dacă nu există câștigători, nu există nici pierzători”, era scris în cartea cu reguli. Dar pe măsură ce socialiștii își făceau bagajele să plece, au dat foarte clar de înțeles că ei cam aveau impresia că învinseseră.

„Cred că a fost cel mai puțin stresant joc de Monopoly pe care l-am jucat vreodată”, a spus Max. „Faptul că nu te simți constant amenințat de ceilalți m-a ajutat să mă bucur de joc.”

Atunci când le-am spus creatorilor jocului că socialiștilor le-a plăcut cu adevărat, au părut însuflețiți. „Cred că politica americană beneficiază foarte mult de pe urma unei doze ceva mai mari de amuzament și se bucură pur și simplu de proces”, a spus Elliott. „Oamenii sunt mult prea serioși. A fost foarte distractiv să creăm jocul ăsta și au fost implicate, pe tot parcursul, persoane din întregul spectru politic.”

Dar anarho-capitaliștii care au creat jocul nu au dezvoltat pic de înțelegere pentru ideologia pe care au satirizat-o. Când l-am întrebat pe Adam Williams, unul dintre creatorii jocului, dacă poate, doar poate, a început să simtă până și cel mai firav sentiment pozitiv pentru politica guvernului pe parcursul conceperii acestui joc, mi-a tăiat repede aripile.

„Dacă mă întrebi pe mine dacă cred că guvernul are părți bune, atunci răspunsul este clar nu”, a spus Williams. „Stai departe de mine, la dracu’! Nu mi se pare că am obținut ceva prin jocul ăsta.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.