Lupta unică pe care o asistentă o duce cu depresia

Se făcea târziu, dar mă aștepta un examen la finalul săptămânii. Mi-am ridicat privirea din manualul de medicină și m-am uitat în jur, la sufrageria mea. Rufele stăteau nepuse la loc în coș, vasele se adunaseră în chiuvetă – nici nu vedeam măsuța de cafea și eram destul de sigură că ce se vede ieșind de sub rucsacul meu, în mijlocul camerei, e stetoscopul meu. Trebuia să nu uit să-l iau cu mine la examenele clinice de a doua zi, dar, fix în clipa aia, trebuia să descriu în scris procesul patofiziologic al sindromului Graves, chiar dacă m-ar fi ucis maldărul de rufe. Dacă nu luam următorul examen, aveam șanse mari să fiu exmatriculată de la școala de asistente.

Practic, cam așa a mers treaba pe tot parcursul ultimului an de pregătire ca asistentă, înainte să absolv în 2009 și să încep să lucrez în domeniu. Tocmai mă măritasem – probabil cea mai stresantă chestie pe care aș fi putut s-o fac în timp ce terminam un program intens. Soțul meu deja terminase școala și lucra în domeniul financiar, la birou. Singurii oameni despre care știam că înțeleg presiunea la care sunt supusă stăteau în aceeași sală de clasă cu mine – colegii mei nici n-au clipit vreodată când le-am zis că-mi petrecusem opt ore într-o zi cu ochii în cărți; și ei tot asta făceau.

În secret, mă chinuiam. Plângeam ușor, din chestii care n-ar fi trebuit să fie mare lucru, cum ar fi că lăsasem prea mult pe foc pieptul de pui, până când a prins gust de cauciuc. Mă simțeam epuizată tot timpul. Eram obosită chiar și-n zilele mele „libere”, fără școală, care nu erau tocmai cum sună. A lua o zi de pauză de la studiat era un mod bun de a pica. Furia mocnea în mine și se transforma în cuvinte jignitoare, când soțul meu nu-mi lua topping-urile corecte la comanda de la McDonald's sau dacă respira aiurea. Luni de zile am pus toate astea pe seama stresului de la școală.

Într-o dimineață, în timp ce soțul meu se pregătea să meargă la muncă, eu eram încă în pat – aveam primul curs mai târziu în decursul dimineții. Eram cu fața spre fereastră, cu spatele întors la el. Poate că era simplul fapt că trebuie să mă confrunt cu o nouă zi, dar plângeam. Când a venit să mă pupe de rămas-bun, mi-a observat lacrimile.

„Te rog, nu te duce la serviciu”, i-am zis. M-a pupat și în cele din urmă a plecat – trebuia să plece. Ce-i în neregulă cu mine? A fost prima dată când recunoșteam ce se-ntâmplă: eram deprimată. În ziua aia, mi-am sunat medicul și mi-am făcut o programare. Am început împreună un plan de tratament, inclusiv cu antidepresive.

Colegii mei cred că au înțeles ce simțeam chiar mai bine decât credeam la momentul respectiv: studenții la cursurile de asistente au o incidență mai mare a depresiei decât populația generală. Prevalența depresiei la studenții la medicină e și aia mai mare decât la populația generală, la peste 27%, conform unui studiu din 2016 din Jurnalul Asociației Medicale Americane.

Deși merită spus că studenții la școlile astea n-au neapărat o rată mai mare a depresiei decât studenții la alte domenii, „anxietatea provocată de repartizările clinice” sporește stresul provocat de educația superioară în general, spune un studiu publicat în Nurse Education Today în 2018. Prevalența la studenții din „categorii socio-economice scăzute [și] la studenți din categoria primul din familie (adică prima persoană din familie care se duce la facultate), studenții maturi și studente”, spune un studiu din 2016 publicat în Frontiers in Psychology, „face mai plauzibile niște posibile angajamente externe care concurează cu studiile, cum ar fi angajamente de muncă și îngrijirea unor persoane dependente”, ceea ce rezultă în stres în plus.

Rebecca Gilbert, o altă asistentă pe care o știu, mi-a spus că așa a fost experiența ei cu școala de asistente, după ce a făcut un avort spontan, în ultimul an de facultate. „Eram complet deprimată și nu recunoșteam”, spune Gilbert. „Mi-a fost foarte greu să studiez pentru examene, pentru că depresia mă făcea să simt că nu mai există speranță pentru nimic: nicio speranță să termin școala. Nicio speranță să-mi găsesc un job. După ce fusesem de cealaltă parte a patului de spital, nici nu mai voiam să lucrez într-un spital. A trebuit să-mi înregistrez toate cursurile și să mă forțez să le ascult din nou și din nou în mașină, ca să rețin ceva.

Problemele de sănătate psihică prin care am trecut eu și Rebecca în timpul școlii de asistente sunt reflectate și în forța de muncă din domeniul asistentelor profesioniste: depresia e de peste două ori mai întâlnită la asistente, față de populația generală – 18% versus 9%. Am vrut să vorbesc cu câțiva indivizi care erau experți în domeniile lor să aflu ce legătură are consilierea pe care le-au oferit-o ei altora care suferă de depresie cu experiențele mele de la școala de asistente.

Rachel O’Neill, Ph.D., LPCC-S (OH) e consilier de sănătate psihică la Talkspace, un site cu resurse terapeutice. E specializată în anxietate, depresie și factori de stres și a și lucrat în contexte de consiliere universitare și academice. „Asistentele lucrează într-un domeniu cu contact intensiv și relaționează încontinuu cu pacienții”, explică O’Neill. „Asta poate duce la probleme cu grija de sine, întrucât asistentele se concentrează să aibă grijă de alții. Asistentele mai au și povara în plus de a se confrunta cu probleme și personal insuficient, senzația de suprasolicitare, confruntări cu realitățile asistenței medicale”, pe lângă alți factori de stres de la locul de muncă.

„Din păcate, nu există nicio ultimă comandă pentru asistente la finalul zilei”, spune David Foley, PhD, MSN, RN-BC, MPA Profesor Asistent și Director pentru Dezvoltarea Cadrelor Universitare, de la Școala de Asistente Frances Payne Bolton a Universității Case Western. „Cererea e constantă, când avem grijă de alții. Lipsa îngrijrii de sine, epuizarea compasiunii și întreruperile în rutina vieții de familie – toate astea pot să fie factori care contribuie la depresie.”

N-am fost tocmai surprinsă să aflu asta: ca asistente, suntem bine pregătite pentru tot felul de boli, sindroame și afecțiuni psihice. Asistentele înțeleg dezechilibrul chimic al depresiei, la fel cum percep și conceptul de tensiune arterială mare. Dar, deși suntem dispuse să ne discutăm medicamentele de hipertensiune la masa de prânz, nu suntem la fel de deschise să vorbim despre cum e să iei medicamente pentru depresie sau anxietate. Așa că, preț de câteva săptămâni, n-am spus nimănui despre antidepresivele pe care începusem să le iau în fiecare seară. Mă simțeam foarte stigmatizată din cauza depresiei, pentru că eram personal medical. Cum să fiu asistentă, când eu nici măcar nu-mi pot controla nivelul de stres?

Sincer – e ok să nu le spui colegilor despre depresie, dacă nu e de tine. Pentru unii, păstrarea unui diagnostic secret e o metodă de a-și păstra propria sănătate psihică și n-aș vrea să fur asta nimănui. Dar eu am tăcut pentru că mi-era rușine. Am crezut că trebuie să-mi țin depresia pentru mine. Eram conștientă de mine, pentru că asistentele au tendința să se judece pe sine, pornind de la ideea că avem o „problemă de caracter”, și nu o boală psihică. În capul meu, asta sună a: ar trebui să fac mai multe exerciții fizice. Ar trebui să fiu mai puternică. Ar trebui să pot să-mi rezolv problemele și să las lucrurile să treacă de la mine mai ușor. Pentru că suntem asistente și deja supuse unui stres enorm, ne putem fi cei mai răi pacienți.

Experții cu care am vorbit au susținut că domeniul nostru trebuie să creeze un mediu mai bun pentru persoanele cu boli psihice, prin măsuri cum ar fi reducerea stresului la locul de muncă, lipsa personalului și epuizarea asistentelor. „Profesioniștii din medicină sunt învățați să braveze, pe exterior”, explică O’Neill. „În loc să vorbească despre propriile lupte cu sănătatea psihică, li se cere să performeze ca și cum stresul de la job nu are un impact mare.” Ea le încurajează pe asistente să vorbească despre stresul și depresia prin care trec, ca prim pas important în confruntarea stigmatizării problemelor de sănătate psihică, care are șanse mai mari să se întâmple când creăm un mediu în care asistentele și studenții la școala de asistente se simt în largul lor să ceară sprijin și sunt conștienți de cum pot avea acces la resurse de sănătate mintală care poate li se oferă la serviciu sau la școală.

Unele școli au început să creeze grupuri de lucru pe sănătate psihică pentru studenți, cum ar fi Mental Health Advocacy Nursing Student Association de la Universitatea din New York și atât studenții la școala de asistente, cât și asistentele din instituții finanțate din bugetul federal care au probleme de sănătate psihică pot cere să fie internați, conform cu Legea Americanilor cu Dizabilități – o listă cu resurse pentru cei care suferă de depresie, întocmită de Rețeaua pentru Acomodare Profesională și Ministerul Muncii al Statelor Unite.

Foley spune că orice schimbare de job sau sarcină de muncă poate fi stresantă, iar acest stres poate să contribuie la simptomele depresiei. „Asistentele se pot simți ca și cum înoată contra curentului – încearcă să facă față tuturor acestor obstacole și să rămână utile pentru pacienți. Senzația asta de lipsă de putere poate, la rândul ei, să ducă la senzații de stres, anxietate și depresie”, spune O’Neill.

Deși schimbările instituționale sunt cele mai importante pentru evoluția sănătății psihice pentru asistente și cele în devenire, Foley spune că le poate ajuta și prezența unui mentor la locul de muncă – în mod special pentru asistentele aflate la început, ca mine. „Poate contribui la disiparea stresului, prin predarea nu doar a regulilor oficiale de la locul de muncă, ci și a celor neoficiale.” Pentru mine, una, nivelul stresului și simptomele depresiei au scăzut când am reușit să fiu luată sub aripa unei asistente cu mai multă experiență. E ceva când poți să ai pe cineva care a avut experiențe asemănătoare cu cele prin care treci tu, care face munca într-o profesie cu nivel ridicat de stres mai puțin solitară.

A avea la cine să apelezi când situația devine copleșitoare e o metodă crucială la profesioniștii din medicină, dar nu putem subestima importanța unui tratament potrivit. Am încercat să-mi bag depresia sub preș un timp îndelungat în timpul școlii, negând că am, pe bune, un dezechilibru chimic. Abia când m-am confruntat față-n față cu el și am început tratamentul m-am simțit din nou ca mine însămi, încet-încet. Sau, cel puțin, ca cineva care e în stare să gândească mai rațional în timpul perioadelor de stres extrem și hăuri emoționale.

Lucrez la a vorbi mai des despre depresia mea – și la a trece peste jena aia inițială că mă face să par slabă când mă destăinui colegilor mei. Experiența cu depresia ca profesionist din domeniul medicinei m-a pus la respect. Mi-a permis să-mi extind empatia față de alții care suferă, la rândul lor de asta. Pot să fiu mai prezentă și mai grijulie cu pacienții mei. Am învățat atât de multe despre sănătate psihică, precum și că depresia nu e o problemă de caracter. Întrucât mi-am petrecut atât de mult timp înainte de diagnostic gândindu-mă că am eșuat cumva, vreau să le arăt altora că nu trebuie să se simtă așa.

Articolul a apărut inițial în VICE US.