Am lucrat la un McDonald's din Germania și-am văzut de ce nemții sunt mai eficienți decât românii

Am 27 de ani și abia ce am terminat Poli. Știi gluma cu primii șapte ani sunt grei, până treci în anul trei? Detalii despre asta, poate cu altă ocazie. Singura legătură cu Poli și textul de față e că am ales să studiez în germană, la București, cu gândul că asta mă va trimite cândva afară din țară. Îmi doream enorm să emigrez încă din liceu. N-am reușit atunci că n-am avut bani de Anglia, dar nu m-am lăsat și mi-am urmat visul: așa am ajuns să lucrez într-un McDonald's din Germania! Sigur, m-am angajat acolo mai mult ca să testez nițel țara lui Merkel, dar și ca să strâng niște euro, că nu știi cum te lovește viața.

Am aflat de la colegii de facultate că pot să-mi depun dosarul la forțele de muncă (ANOFM). După ce am trecut prin toată procedura de aplicare și-am dat un test basic în germană, a venit rezultatul: cel mai mare lanț de fast-food din lume mă vrea! Cum să refuz așa oportunitate la 20 de ani? Nu mă făcea pe mine un burger. Job-ul de la Mc a venit și cu o ofertă de cazare pe care am refuzat-o. Abia când s-a apropiat data plecării, m-am trezit că trebuie să-mi găsesc loc unde să stau. N-am găsit, așa că am apelat înapoi la Mc. Cazarea inițială se dăduse, era pe lângă Hamburg, dar am primit alta în schimb.

Am ajuns în Germania într-o duminică, în orășelul Haldensleben, reședința districtului Börde, din landul Sachsen-Anhalt. Vreo douăj’ de mii de locuitori trăiesc în el. Evident, am căutat toate astea pentru acum, atunci nu m-a dus capu’ s-o fac. Am fost trimis la un gasthaus, adică o frau închiria camere din casă pentru cei în tranzit. Am împărțit o cameră timp de vreo trei săptămâni cu doi băieți din Ucraina: Sascha (așa îi scriau nemții numele) și Istvan, care avea și niște rădăcini maghiare.

Mi-am dat întâlnire cu frau-șefa de la Mc într-o dimineață la fix. Mi-a fost teamă să nu dezamăgesc de la început, așa că am respectat punctualitatea germană: la fără zece eram în curte. La și 57 am auzit că în fața casei oprește o mașină, la fix s-a deschis poarta și în curte a intrat o doamnă blondă, pe la 40 de ani, rotunjoară și cu ochi mari albaștri, în costum de Mc. I-am arătat contractul pe care-l aveam cu mine din România. Prima dată fusesem repartizat la un restaurant din fosta Germanie de Vest, Haldensleben era în fosta Germania de Est. Știam eu ceva despre scindarea Germaniei, dar nu prea multe.

Așa am aflat pentru prima dată de diferențe, când frau-șefa mi-a zis că voi câștiga 6,75 euro pe oră, nu 7,5 cum credeam eu. Am avut de rezolvat diverse hârțoage, m-am plimbat și acolo pe la cozi: la primărie, la bancă, la doctor. Pentru că urma să lucrez cu mâncarea, aveam nevoie de un aviz de la doctor. Mi-a zis frau-șefa unde să mă duc și cât mă costă. Coadă. Doamna doctor, la vreo 60 de ani, zicea chestii din care am înțeles cam jumate. Dat din cap politicos, zâmbit, m-am descurcat. Părea că se termină consultul și am scos portofelul să plătesc. Puteam să-mi vorbească și-n chineză, că tot îmi dădeam seama că s-a enervat când m-a văzut că scot portofelul. Mi-am cerut scuze, mi-a explicat rar că tre’ să mă duc la casierie și să-i aduc chitanța. M-am întors, am lăsat chitanța și mi-a răspuns cu un zâmbet matern.

Am concluzionat atunci că obiceiurile românești se lipesc de tine ca păduchii, dacă nu te străduiești să te scuturi de ele.

Și am început munca în iunie 2012. Universul meu de după se mărginea la camera pe care o împărțeam cu Sascha și cu Istvan. Frau-propietara nici măcar n-avea net și săptămânile petrecute la gasthaus au fost provocarea aia de trai fără net, despre care toată lumea vorbește, dar pe care nimeni n-o face. Am scris și am primit scrisori în perioada aia. Ieșisem cu o fată chiar cu câteva zile înainte să plec și părea că e ceva acolo. Nu era de ajuns că două luni lipseam din România, nici n-aveam net. Un început promițător. Atunci mi-a venit ideea cu scrisorile. Am fost împreună după ce m-am întors și au urmat câteva luni foarte faine.

E destul de frig vara în Germania, însă un spațiu mic ocupat de trei hândrălăi avea nevoie de ceva aer fresh. Metoda slavă de deschidere a geamului implica scoaterea lui din balamale și așezatul acestuia pe masa, care se afla oportun în dreptul ferestrei. Unul dintre băieți l-a deschis așa, apoi trupa ucraineană a plecat la muncă. Aceeași muncă pe care o prestam cu toții, la Mc.

Eu am rămas acasă în frig, singur. Soluția era să pun la loc geamul. Am ezitat. Când chiar nu se mai putea, mi-am făcut curaj și am potrivit geamul în țâțâni. M-am uitat puțin la el, părea că stă, m-am dus la baie. Când îmi făceam și eu treaba, ZBUF! Pe jos, cioburi. Nimeni nu era acasă. Am stat vreo trei ore și m-am uitat la cioburi. A venit într-un final frau-propietara, i-am explicat că-s idiot, m-a întrebat dacă-s OK, m-a ajutat să strâng, i-am zis că-mi cer scuze și că o să plătesc. Când deja începusem să uit de geamul spart, a venit factura: 276 de euro. Morala: nu sparge geamuri în Germania, că te costă mai mult decât chiria pe o lună.

M-am dus la frau-șefa și i-am explicat ce și cum. Speram cumva ca cei de la Mc să preia plata, însă tot ce am obținut a fost ca frau-șefa să vorbească cu frau-propietara să mă amâne până la salariu. A fost OK cu asta, ba chiar când m-am dus exact în ziua în care am primit salariul mi-a luat DOAR 250 de euro. Ce fată!

Între timp, ne-am mutat în ceea ce era un fel de cămin. N-a avut legătură cu incidentul, așa ne-am înțeles de la început. Mi se părea că dădeam destul de mult pe zi: 12,5 euro la frau-proprietara. Băieții din Ucraina plănuiau mutatul pe cont propriu și să plătească o sumă modică pe cazare. Așa au găsit alternativa cea mai ieftină: și-au pus cortul în curtea căminului. Au locuit acolo mai bine de o lună.

Pe mine, cei de la cămin m-au mutat într-o cămăruță single, la aceiași bani. M-am simțit cam prost atunci. Însă am atins apogeul într-o noapte în care ploua torențial și eu n-am coborât să-i întreb pe băieți dacă vor adăpost la mine-n cameră. Cu toate astea, am reușit să dorm. A doua zi l-am întrebat pe Istvan dacă au trecut cu bine peste furtună, dar omul mi-a zis mândru că aveau un cort impermeabil. All good. Un bărbat călit, m-am gândit.

Din păcate, însă, n-am mai ținut legătura cu băieții ăștia. Lui Sascha i-am scris prin 2014, când se întâmpla Maidanul la Kiev. Mi-a răspuns că era bine, în afara zonei de conflict. Istvan se pregătea, în 2012, să înceapă un nou an la Conservator în Kiev. Vara din Germania era ca să strângă bani pentru a-și continua studiile.

Prima cazare nu era oricum tocmai aproape de Mc, însă căminul era departe rău. Făceam aproape o oră pe jos. Bine, eu am un picior mai strâmb (un defect din naștere, pentru care era să mă ciopârțească Burnei într-a opta, dar asta e altă poveste), dar chiar și așa, era mult. O bicicletă ar fi fost bună și ea a venit de la Kevin. El a fost singurul cu care am reușit să mă împrietenesc dintre toți colegii la Mc.

Kevin, 23 de ani, era gay și mulatru — primul om din comunitatea LGBT cu care aveam contact direct. N-am fost niciodată homofob, dar până atunci nu cunoscusem pe cineva despre care să știu că e gay. În Germania, am văzut prima dată bărbați care se sărutau în public. Chestie care m-a făcut, fără să conștientizezi pe moment, mult mai deschis față de comunitate.

Și ce n-am mai realizat atunci a fost că Kevin probabil că a empatizat nițel cu mine, din poziția comună de outsider - dată evident de motive și contexte diferite. El fusese toată viața un tip care s-a luptat cu marginalizarea și stigmatizarea din cauza orientării sexuale și a culorii pielii. L-am întrebat atunci dacă fusese bullied și răspunsul a fost afirmativ. Chiar dacă era născut în Germania.

Am tras câteva beții serioase cu el. Kevin nu era singurul tip de culoare de la Mc-ul la care lucram. Mai era și Abalo, din Kenya, care muncea în restaurant de vreo 20 de ani. Alt străin cu care am lucrat a fost șeful meu de tură, Karim, din Iran. În rest, doar colegi germani.

Când m-am mutat însă la un alt restaurant Mc din Haldensleben, am ajuns să înțeleg că Germania primea imigranți cu brațele deschise și în 2012. Niciun angajat de aici nu era neamț.

Doar două zile am lucrat acolo și cred că au fost cele mai de căcat zile din viața mea. Într-o zi de joi, frau-șefa ne-a chemat pe chemat pe mine și pe cei doi ucraineni să ne spună că în următoarele două zile vom lucra în Vest, pe mai mulți bani. Atât. A doua zi, ne-a așteptat un tunisian și ne-a dus la un Mc de pe autostradă. Eh, și dă-i la foc automat cât doișpe’ burgeri pe sesiune (norma era de opt în două minute), cât a durat programul — am avut pauzele regulamentare de o juma’ de oră, dar cred că în două zile doar o dată mi s-a permis să ies la țigară.

Însă cea mai scârboasă chestie pe care am făcut-o la Mc nu a fost să curăț buda, ci grătarul. Când nimereai în tura de seara sau de noapte, îți venea rândul să faci asta. Și pe lângă că nu era deloc plăcut să-l cureți de toată grăsimea, mai dura și aproape vreo oră să faci asta, iar peak-ul scârboșeniei era că trebuia să duci albiile atașate în lateralele lui, în care se acumula uleiul și resturile aferente, undeva în spate — vărsai tot cocktailul într-o gaură de unde ți-era teamă că o să iasă vreun gremlin să te tragă înăuntru.

Unele lucruri au fost cum mă așteptam: punctualitate, rigoare, corectitudine, răceală, însă am fost surprins să văd oameni bine îmbrăcați cu cărucioare după ei care adunau din gunoaie. Nu știam exact ce, însă am aflat de la Kevin că îți poți lua o bere dacă returnezi patru sticle. Mi-am amintit de unul dintre scurtmetrajele din Amintiri din Epoca de Aur de Cristian Mungiu, în care un cuplu se ducea din casă în casă să ceară mostre de aer, pretext pentru a strânge borcane și sticle de la oameni. Legenda spunea că cei doi și-au cumpărat o Dacie cu banii ăia. Nu știu în cât timp îți puteai lua o Dacie cu banii din sticle returnate (apropo, am văzut în Germania foarte multe Dacii, în special mașini utilitare pentru diverse mici afaceri), oricum nu cred că primeai cash, ci credit pe care îl puteai folosi tot în magazin pentru alimente.

O altă chestie care mi-a rămas în cap a fost că oamenii ăștia nu coborau geamul de la mașină, în trafic, pentru că nu suportau căldura. Nici măcar dacă fumau în interior. Iar țigările nu se aruncau niciodată pe jos. După o vară petrecută în Germania, am înțeles de ce nemții sunt mai productivi decât românii: pentru că chiar îți vine să faci chestii vara. Bucureștiul are avantajele lui, dar mi se pare cel mai infect loc în care să fii pe timp de caniculă.

Am încasat câteva sute pentru primele zile muncite din iunie, vreo 1 100 pentru iulie și 1 300 de euro pentru august. Karim m-a folosit la maximum de ajunsesem să lucrez vreo opt zile fără nicio pauză. Deși printre dinți îi scăpam câteva înjurături, cred că s-a gândit că banii îmi vor prinde bine.

În Germania ca student, ești scutit de unele taxe, dar nu ai voie să lucrezi mai mult de patru luni pe an. Kevin, de exemplu, lua în jur de opt sute de euro pe lună. Dar dintr-un salariu la Mc putea să stea singur fără să-i lipsească nimic, ce-i drept, în Haldensleben. Ba chiar, îmi spunea că pune și deoparte. Oricum, economisitul e o cultură la nemți. Și, cu toate astea, nu vedeam mașini extravagante ca-n Mamaia sau mai știu eu ce cazan, dar care e Merțan.

Dacă te întrebi dacă am mai mâncat la Mc după experiența asta, răspunsul este da. De fapt, cât timp am lucrat pentru ei, aveam voie să-mi cumpăr orice din fast-food în valoare de cinci euro. O chestie tare era că puteai să-ți faci propriul burger, doar că eu, leneș cum sunt, nu prea o făceam foarte des. Așa că mâncam cam o dată pe zi și mergeam mult pe jos. M-am întors cu zece kilograme în minus și vreo două mii cinci sute de euro în plus. Am spart o bună parte din ei în București, iar în iarna aia, m-am dus la un prieten care era cu Erasmus în Porto. Nici iarna nu-mi place în Capitală.