Jurnal de studenție: Am plecat din România să învăț la cea mai bună facultate de femei din America

După ce, acum doi ani, am părăsit Galațiul pentru o bursă integrală de patru ani la Wellesley College, sunt deja la jumătatea drumului de a obține o dublă specializare în Neuroștiințe și Psihologie, lucrez la MIT ca student researcher și tocmai am lansat prima revistă pentru studenți internaționali din campus, care urma să fie nominalizată la premiul pentru leadership, dacă nu venea pandemia.

Universitatea mea face parte din cele șapte școli de femei care au apărut la sfârșitul anilor 1800 pentru a le oferi și fetelor oportunitatea de a merge la facultate, însă pe atunci era vorba mai degrabă despre gătit, călcat și cum să-ți faci soțul fericit. Destul de ironic, Julia Roberts (după care am fost eu botezată, în 1999) joacă într-un film despre Wellesley, Mona Lisa Smile (2003), unde arată exact ce pregătire aveau femeile înainte la Wellesley. 

Acum, sistemul lor pune accent pe educația bine rotunjită și, indiferent de specializarea aleasă, orice student se va confrunta cu artele, cu științele sau cu matematica. Eu am patru cursuri pe semestru (maximum cinci, cu acordul decanului), iar semestrul trecut mi-am luat biologie moleculară, psihologia evoluționistă și un curs de poezie romantică, ca să-mi acopăr toate interesele. 

O săptămână normală din viața mea de la facultate în America diferă enorm față de ceea ce trăiesc colegii și prietenii mei de acasă și poate să fie un rezumat bun a ceea ce înseamnă viața de student aici. Să fii la facultate în State ca student român e o provocare în sine, indiferent cu câte filme de la Hollywood ai crescut. Chiar dacă plecarea înseamnă o expunere imensă la diverse culturi, obiceiuri, personalități și ideologii pe care nu le întâlnești ușor acasă, xenofobia, șocul cultural sau sindromul impostorului sunt doar cateva din obstacolele cu care va trebui să jonglezi.

Mă trezesc pe la șapte și mă îndrept ca un zombie spre baia comună din fața camerei. Stau într-o triplă, dar eu și colega mea de cameră am trimis atât de multe e-mail-uri la biroul de cămine în care am explicat că nu mai încape o a treia persoană în conserva asta, încât ne-au lăsat camera doar pentru noi două. Ea încă doarme, are cursuri mult mai târziu. E o studentă exchange din Coreea de Sud, m-am înțeles cu ea din start. În baia comună sunt trei dușuri față-n față cu toaletele și, ascunsă după un colț, e o cadă. Având în vedere că și băieții au voie să folosească baia de pe etajul nostru, nu mă ating de cada aia nici moartă. 

Pentru că e o facultate de femei, băieții care vin în vizită trebuie să fie mereu supravegheați, mai puțin când merg la baie. Dacă un tip e prins singur în cămine, vine poliția campusului. Am văzut odată în direct o misiune de escortare a unui băiat care s-a pierdut pe holuri, a fost destul de intens.  

Mă duc să-mi iau o cafea de jos din cantină ca să-mi încep ziua. Am ales un cămin cu cantină jos, pentru confort. Am și lucrat acolo, când nu mai erau joburi disponibile în campus, am curățat mese, am servit orez și m-am împrietenit cu imigranții care muncesc acolo zi de zi.

După ce îmi termin cafeaua mă duc direct la cursul de biologie, cu o profă care e de 25 de ani în catedra facultății. Știi tu, un dinozaur, te aștepți să fie rea, plictisită, să numere zilele până la pensie. De fapt, e chiar opusul, răspunde la orice întrebare pe care o avem, oricât de stupidă pare, stă după ore cu oricine are nevoie de ceva ajutor în plus și are program de consultații cu studenții. De fapt, majoritatea cursurilor au tutori sau asistenți care te ajută gratuit, dacă ai probleme la curs, ceva de care prietenii mei din România încă se miră. Pentru mine e deja normalitate. 

Când se termină cursul, fug la stația de autobuz spre MIT. Îmi ia în jur de 45 de minute să ajung, așa că toate prânzurile mele sunt pe bancheta din spate unde, de cele mai multe ori, încerc să și dorm puțin. La MIT am lucrat ca student research în subordinea unei candidate la doctorat și am studiat cortexul cingulat anterior în șoareci. Aici am învățat prima oară cum să țin un șoarece în mână, cum să-l învăț să facă anumite sarcini și să înțeleg programul din spate, care îi notează tot progresul. 

După trei ore în laborator, iau autobuzul spre casă și mă grăbesc la un etaj mai sus, la prietenele mele în cameră. Una din ele a acoperit alarma de incendiu, așa putem să ne cățărăm pe geam și să aprindem o țigară, e prea frig să ieșim afară. După o oră de taclale și țigări poștite, urmează cina și un pahar de vin pe Facetime cu prietena mea cea mai bună, care e în Londra. E momentul ăla din zi când îmi aduc aminte că, oricât de departe sunt de casă, sunt mai aproape ca niciodată. 

Azi am curs de poezie romantică, stăm în jurul mesei și discutam Blake sau Wordsworth. La început de curs, trebuie să ne spunem numele și să specificăm pronumele pe care vrem să-l folosească ceilalți atunci când ni se adresează. Chiar dacă, istoric, e o facultate de femei, cu absolvente precum Hillary Clinton sau Madeline Albright (și de la noi, fostul ministru de finanțe Ioana Petrescu, care e un mentor extraordinar), de câțiva ani colegiul acceptă și include studenții non-binary (care nu se identifică cu niciun gen) sau trans, ceva ce nu o să vedem în România prea curând. 

Într-un fel, asta e una dintre chestiile care mă fascinează aici, mai ales la facultățile foarte liberale: poți să fii cine vrei tu. Desigur, mereu vor exista oameni radicalizați sau conservatori care simt nevoia să îți atace alegerile personale, însă mereu poți să intervii, să te aperi și să fii auzit. 

Chiar dacă mă specializez în neuroștiință și psihologie, tot pot să-mi aleg cursuri din alte domenii care mă interesează. Așa am reușit să fac și matematică avansată, istoria rușilor, politica Americii sau tainele artei. 

Dar nu e totul lapte și miere. În primul an, la cursul de analiză, am făcut o problemă la tablă așa cum am fost învățată în liceu, la mate-info. Când m-am întors, toată clasa se holba la mine într-o confuzie totală. Proful i-a asigurat că e în regulă, problema e rezolvată corect, doar că așa fac matematică „țările postcomuniste”. M-am așezat în bancă rușinată și confuză, însă nici acum nu înțeleg de ce a trebuit să spună așa. 

Mai pe seară, după o altă tură de studiat, merg cu o prietenă să mâncăm thailandez în Boston. Suntem amândouă înnebunite după Pad Thai, eu îmi comand în fiecare sesiune, când stau până dimineața să învăț. E și cel mai ieftin, pentru că atunci când ies trebuie, să iau în considerare și bacșișul. 

E ziua mea liberă, așa că mă trezesc mai târziu ca de obicei. Vorbesc cu ai mei la telefon, îi asigur că sunt în viață, le povestesc ce planuri mai am și stabilim ce o sa conțină pachetul care va ajunge în două săptămâni. Mama mai face experimente și trimite prin poștă sarmale, cornulețe sau gogoși făcute de ea, să vadă dacă ajung comestibile. Nu întotdeauna am noroc. Am stabilit ca acum să-mi trimită eugenii, ciocolată ROM și câteva sticle de busuioacă. 

Apoi mă duc la yoga, în centrul nostru de fitness. În fiecare zi avem zeci de programe gratuite la care putem să participăm: spinning, zumba, dans african, jogging, tenis, baschet, orice. Școala noastră e în divizia trei, ceea ce înseamnă că participăm la competiții cu celelalte școli care aparțin aceleiași categorii. Chiar dacă nu e cel mai înalt nivel, văd în fiecare zi studenți care se antrenează de la patru dimineața la atletism sau la canotaj. La mine nu e cazul, mă duc să mă plimb prin campus, o mare pădure care mă liniștește instant.  

Dacă există vreun lucru adevărat în filmele americane sunt campusurile. De la terenurile de fotbal american până la cantine și biblioteci, resursele oferite de universitate par infinite. 

Mă duc să mănânc de prânz la o altă cantină, care are un bar de salate imens de unde poți să-ți alegi ce sortimente vrei, cât vrei. Șocul inițial când am venit în State a fost câtă mâncare ai la dispoziție, oriunde te-ai afla. La început, mi s-au părut obscene cantitățile de pizza și numărul de burgeri consumați zilnic de colegii mei, dar m-am obișnuit.

Mai târziu, mă sună sor-mea să-mi spună că mi-a făcut rost de bilet de avion să vin la absolvirea ei din mai, în Minnesota (e în an terminal la Macalester College). Chiar dacă suntem amândouă în SUA, nu ne-am văzut niciodată după ce m-a ajutat să mă mut, în prima săptămână din anul întâi. Țin minte că atunci au reținut-o la aeroport trei ore fără niciun motiv, până a venit epuizată. Am suspectat că au vizat-o pentru că nu zbura niciodată în Boston și a fost prima dată când am fost martoră la xenofobia americanilor. Mi-am dat seama mai târziu că nu va fi nici ultima.

Am același program ca luni, doar că înainte de tura în laboratorul de la MIT, merg să lucrez puțin la Slater, centrul pentru studenții internaționali. Aici mă ocup de redactarea primei reviste din istoria facultății dedicată acestei comunități. Împreună cu prietena mea cea mai bună din Dubai, Veeksha, am adus-o la viață în semestrul trecut. E un spațiu sigur pentru comunitatea noastră de a aprecia diferite culturi, etnii, tradiții, rase, obiceiuri și e una dintre singurele comunități din campus unde mă simt binevenită. Momentan, sunt singura româncă din campus, dar vorbesc constant cu foste absolvente din România care mă încurajează când simt că e prea mult. 

După muncă, merg cu un prieten să mâncăm chinezesc în Cambridge. Ne luptăm cu vântul pe podul de la Charles River și râdem. E printre singurii mei prieteni care fumează țigări normale, îmi aduce aminte mereu de acasă. Aici fumatul e foarte scump și e extrem de urât. În schimb, iarba e legală în Massachusetts, deci oricine te întreabă dacă fumezi nu se referă la țigări normale. Mi-a luat ceva să răspund corect la asta. Pe scurt, găsesc fumători de țigări foarte rar și cu toții ne ascundem de privirile urâte ale americanilor din campus. 

Mi-am dat seamă că mă înțeleg cel mai bine cu minorități sau cu oameni de culoare, foarte rar cu americanii albi. Când se uită la mine, chiar dacă văd alb în fața ochilor, aud imediat accentul și li se schimbă expresia feței. Încearcă să ghicească mereu unde e România pe hartă, oare e lângă Venezuela, e rusa limba oficială, cum am ajuns eu în SUA, bagă un fun fact despre Dracula și se opresc. M-am învățat să nu mai iau în seamă.

Se face seară. Prietenele mele coboară la mine în cameră să ne pregătim pentru o petrecere la o fraternitate. E singura opțiune de distracție, dacă ai până în 21 de ani, nu poți merge în cluburi sau în baruri, ieșiri care acasă erau la ordinea săptămânii încă din clasa a noua. Majoritatea prietenilor mei au un fake, permisul de conducere cu poza poziționată orizontal, ca buletinul (asta arată că ai 21 de ani). Dacă e pe vertical, înseamnă că ai mai puțin de 21 de ani. În Massachusetts, unde e facultatea mea, nici țigări nu poți să-ți cumperi dacă nu ai anii. Oricum, toate pachetele încep de la 11 sau 12 dolari, așa că mai bine te lași. 

Înainte de orice petrecere, există un pre-game, bei de acasă pentru că nu știi ce te așteaptă acolo. Am o sticlă de vin la opt lei pe care am reușit să o trec prin toate securitățile de la aeroport. Ne chinuim să o deschidem juma’ de oră, dăm noroc și plecăm cu autobuzul spre Boston (pe Uber dai peste 80 de dolari, doar dus). Fraternitățile de la diferite facultăți sunt împrăștiate peste tot în Boston sau în Cambridge, însă trebuie să știi dinainte care dintre ele are petrecere în seara în care te-ai hotărât să ieși, dacă ești invitat, dacă cunoști pe cineva care te lasă înăuntru. 

Noi suntem prietene cu băieții de aici și am intrat prin subsol, când coadă de sus era până în stradă. Cu o altă sticlă de vin în mână și cu iQOS-ul în cealaltă, am devenit super populară, toată lumea a vrut să încerce din ambele. I-am dat pe spate, juul-ul pe care îl folosesc ei nu e la fel de bun. Petrecerea se termină relativ devreme, pe la 12-1, iar noi trebuie să prindem autobuzul care ne duce înapoi în campus. Oricum, cu fraternitățile nu e niciodată ca în filme și mereu îmi spun că nici nu se compară cu petrecerile de acasă. Și nici viața de noapte pe care prietenii mei din București o au cu ce am eu în Boston. 

Julia Boca (Wellesley College), Michelle Goanță (Concordia University) și Miruna Constantin (Bentley University) au lansat prima platformă non-profit din România care te ajută să aplici la facultate, în America. Platforma oferă sfaturi, consiliere și informații de la A la Z despre pașii necesari în acest proces, toate gratuit.