10 fotografi îți arată România în timpul pandemiei de coronavirus, de la fereastră

Viața s-a schimbat subit pentru toată lumea: copiii se urcă pe pereți de plictiseală, tinerii nu se mai duc la școală, părinții muncesc din bucătărie, bătrânii vor să evadeze din case, iar afară nu mai mișcă nimic, decât armata care legitimează eventuali singuratici și megafoanele mașinilor de poliție: «Respectați regulile de igienă. Spălați-vă pe mâini. Rămâneți în casă!»”. Viața în izolare se trăiește în liniște și aer curat. Păcat că te bucuri de ele doar de la geam. Am rugat zece fotografi din București, Timișoara, Constanța, Cluj, Iași și satul Căpâlnaș, să imortalizeze distopia de la fereastră și să explice cum s-a schimbat peisajul.

Gabriel Botezatu: „Locuiesc în centrul vechi al Constanței. Pentru că nu sunt activități economice în zonă, în mod normal, în perioada asta, în centrul istoric întâlnești doar câțiva turiști rătăciți și joggleri. Dar acum nu mai sunt nici ei, iar din peisaj au dispărut și copiii postați la cerșit, și pescarii nelipsiți din fața non-stop-ului din colț.”

Eli Driu: „Colțul de București în care locuiesc e liniștit. De la geam aud mai degrabă păsările, decât zgomotele mașinilor de pe stradă sau din parcarea supraglomerată de la scara blocului. E adevărat că locuiesc la etajul opt. În ultimele zile, cartierul a fost și mai liniștit. Mașinile trec mult mai rar. Din când în când, ciripitul pasărilor este acoperit de megafoanele mașinilor de poliție: «Respectați regulile de igienă. Spălați-vă pe mâini. Rămâneți în casă!».”

Ciprian Hord „Când nu fac fotografii, sunt psiholog clinician la Spitalul de Psihiatrie din Căpâlnaș, județul Arad. Asta văd pe geam, de la job: castelul Teleki-Mocioni, în care funcționăm și jardinierele făcute din paturi de spital. E liniște la noi, deocamdată, că suntem la o sută de kilometri de oraș. Nu e panică deloc. Lucrurile sunt sub control, dar pacienții nu mai ies deloc din spital, nu mai primin vizitatori și noi, personalul, ne deplasăm strict locuință-spital. Doar eu merg de două ori pe săptămână la cumpărături la magazin, în sat, pentru ce au nevoie pacienții. Atât.”

Nikita Dembinski: „Stau lângă faimosul restaurant Nicorești, pe stradă e la fel de puțină lume ca de obicei. Dar restaurantul s-a închis temporar. Anul trecut pe vremea asta, era cald și aveau terasa deschisă, mă liniștea sunetul ăla de fond. Acum e ca iarna, câteva mașini în trecere și ocazionalul plimbat de câine.”

Dragoș Hanciu: „Zona în care locuiesc este destul de animată de mașini și de trecători: doamnele care vin la coaforul de la nr. 2, bombardierii SWAT, grupuri mari de elevi și bugetari care vizitează cantina din colț. Geamul meu este între două intersecții, așa că în timpul săptămânii se aude de parcă ar fi oră de vârf constant, iar soclul geamului din interior e plin de praf negru murdar de eșapament. Acum e liniște, trecători mai văd rar, iar pervazul e curat.”

Sorin Vidis: „Locuiesc pe una dintre arterele ultra-tranzitate zilnic de mii de mașini și de o viermuială permanentă de oameni. Încet, încet, pe masură ce s-a estompat inerția socială și s-a sădit pe ici pe colo panica sau poate chiar conștiința socială, s-a rărit și traficul, și vacarmul străzii. Ieri am ieșit pe la 21:30, la un shop&go apropiat. Timp de zece minute, am văzut o singură persoană, de la distanță măricică. Mi-aș fi dorit să am un contact vizual, dar distanța e bună, până la urmă. Am mai văzut vreo două tramvaie și un autobuz, toate goale, nici nu mai opreau în stații.”

Cristina Desliu: „Înainte de pandemie era plin de mașini, și în trecere, și parcate, era full de oameni, mai ales de studenți la Medicină, pentru că stau în zona facultății. Acum sunt mai puține mașini parcate și oameni mai deloc.”

Tudor Ghioc: „Oamenii sunt mai în viteză. Mini-market-ul de la subsolul blocului de vizavi a devenit un furnicar cu barieră. Dacă înainte vedeam câte doi, trei oameni care se opreau la o cafea/tigară/bere în față, acum locul lor a fost luat de persoane care stau la distanță unii de alții și așteaptă să intre în magazin, iar la ieșire dispar printre blocuri, cu masca pusă. Pe stradă e pustiu și singurul loc animat e acest magazin de cartier.”

Ciprian Andrei: „Până acum câteva zile, o echipă de lucrători construiau cu elan muncitoresc blocul din imagine. În fiecare dimineață când îmi beam cafeaua și mă uitam pe fereastră, mă întrebam cum o să arate. De o săptămână nu mai există niciun muncitor. Cred că o să rămână așa multă vreme.”

Roxi Pop: „Înainte de epidemie vedeam de la fereastră mult mai multe mașini parcate pe stradă, părinți care își așteptau copiii de la cursurile de arte marțiale de la studioul de vizavi. Astăzi mai văd doar mașini în trecere și tramvaie goale. Din când în când apare câte un om. Am ajuns să număr cinci, zece persoane pe zi. Majoritatea poartă măști. Am așteptat mult până am prins această persoană în fața geamului meu.”