Am văzut filmul Legații cu Smiley și Șatra B.E.N.Z. de pe Netflix ca să n-o faci tu

Legații nu e chiar unul care să vină la îndemâna ființei umane și face ca filmul Miami Bici să pară o capodoperă a cinematografiei românești, ceea ce din start ar trebui să-ți stârnească interesul. Dar, după mult timp, am avut o zi în care mi s-au legat toate ață, așa că am venit acasă mulțumită și am zis ia să mă uit la un film. Deschid o bere, dau drumul la Netflix și, dintr-odată, Smiley începe să vorbească din ecran. Nu aveam chef de ceva care să-mi solicite prea mult mintea, așa că am dat play.

Nu știu cu ce versiune de Google Translate au tradus titlul The Rope în Legații sau invers, cert e că am citit asta cu vocea Irinei Margaretei Nistor în cap și brusc m-am înveselit. Asta-mi și doream de la acea seară. Nimic nu avea însă să mă pregătească pentru ce va urma.

Filmul Legații pornește în forță, cu o pădure filmată cu drone de zici că-ncepe cel puțin Fargo. Mood-ul își revine numaidecât cu imaginea unor cetățeni în outfituri ghidușe, care ascultă un disco contemporan și se hăhăie în mașini. Smiley pare că n-a vrut să se amestece cu plebea și șofează solitar și sobru, în timp ce ascultă muzică clasică. Înțelegi rapid că adunătura pestriță e un grup de IT-iști plecat în teambuilding la munte la Cheile Grădiștei. De unde știu asta? Pentru că asta scrie mare pe ilicul administratorului pensiunii. Reclamele la Pop Cola, Aqua Carpatica și Mastercard sunt chiar mai puțin subtile de-atât.

În rol de project manager sau ceva de genul, Smiley se remarcă din prima ca un soi de părinte protector din momentul în care îl surprinde pe un tip cu o frezuță funky care pare să aibă o problemă cu stupefiante și îl întreabă sobru dacă e bine, iar ăla îi răspunde că ascultă Lidia Buble. Nu vreau să judec, dar trebuie să fi avut o problemă reală cu drogurile dacă simți nevoia să asculți Lidia Buble la peste treijde ani. Pe parcursul filmului se mai cochetează cu drogurile prin personajul interpretat de Acest Om Alb cu Dreaduri, că alte clișee mai facile nu s-au găsit, care e un fel de cypher al firmei. 

Din distribuție mai fac parte și Speak și Ștefania, Nicole Cherry, dar și alde Nosfe, Keed sau Skizzo Skillz, să placă la Gen Z. La-nceput mă tot așteptam să izbucnească cineva într-o cântare, într-un dans, și nu mi-au fost înșelate așteptările. Asta chiar se-ntâmplă în prima jumătate de oră, ce bine, măcar am scos-o din sistem. 

În filmul Legații, șeful cel mare (adică ăla care vine cu banii) e unul Cornel, interpretat de Augustin Viziru. Mi-am dat seama de asta după semnul distinctiv al superiorității sociale masculine – coculețul de ninja și atitudinea de stăpân pe plantație. Seara se cântă, se dansează, se bea, se fute, ca-n orice teambuilding – care cu coleguții, care pe bani.

Abia a doua zi simți cum se îngroașă plotul – Smiley vine cu ideea năstrușnică să se lege între ei cu o sfoară și să plece în pădure 24 de ore, că ce să-ți mai și dorești pe lume decât un alt task de la șeful tău în teambuilding. Sigur, nimeni n-are voie să se dezlege pe parcurs. Zis și făcut, toată lumea se leagă, eu mă așez mai bine în canapea, gata, Mihăiță, ține-te că începe acțiunea. 

Doar Cornel și gagică-sa nu se leagă, pentru că Cornel e tipologia de maistru șef din atelierul de lăcătușerie mecanică cu gândire retrogradă și un pahar de vin în loc de petul de bere. El nu înțelege pornirile astea tinerești, el a venit să se distreze cu gagică-sa două zile la munte. După ce are un puseu de masculinitate toxică, pe ea o apucă o criză de identitate și dă și replica memorabilă a filmului: „Cornele, vreau respect. Ești un dobitoc dacă nu vezi ce ai în față. Și dacă-mi dai țâțele la o parte, o să vezi un suflet nobil”. Chapeau, Iura Luncașu & team!

Ei, aici am simțit eu nevoia să pun o pauză, să mănânc o brânză și să decid că aș vrea să-mi tatuez urgent acest panseu.

Regizorul a declarat că inițial povestea trebuia să fie despre un grup de artiști care merg într-o tabără de creație, dar ulterior s-a ajuns la IT-iști. Poate ar fi fost mai bine, pentru că cel puțin ai fi luat acest film ca pe-un soi de reality show la mâna a doua și nu ți s-ar fi strepezit sufletul în timp ce vezi niște actori neprofesioniști cum încearcă niște roluri „de compoziție”.

Mai departe, urmărești gașca din Legații în pădure, îmbrăcați și încălțați necorespunzător, dar nu vreau să judec aici, pentru că și eu am fost pe coclauri weekendul trecut în ghetuțele mele Zara, deci înțeleg. Speak are o vestuță ca a lui Cristoiu, din care tot scoate câte ceva ce vrea să vândă cu două sute de lei coleguților, ca ultimul schimbător de valută din Obor din anii ‘90.

Începe o serie de evenimente și replici care mai de care mai neverosimile care vor să cimenteze această călătorie inițiatică și de autocunoaștere. Pe o tipă o pocnește căcarea, pe ceilalți îi pocnește cântarea, apoi drama. Aflu că băiatul cu freza roz, care era combinat cu una dintre fete, făcea sex și cu alta. Se face ceva caz pe acest subiect, iar Omul Alb cu Dreaduri urlă la ea: „Nu știi că preacurvia e un păcat mare, mare de tot?”.

Chiar și seriosul Smiley ajunge protagonistul unei partide de sex forestier, începe și ploaia, se dezbracă toți la pieptul gol să se încălzească, vai de steaua lor, sărăcuții. În timpul ăsta, Cornel e părăsit de gagică și o ia razna mai ceva ca un villain din Batman și-i caută pe angajați să le amintească cine-i șeful și să-i amenințe pentru că din cauza jocului cu legatul a rămas singur. Nu vreau să-ți dau spoilere, că poate vrei, totuși, să spargi o sămânță la filmul ăsta. 

Știu, textul ăsta nu e vreo cronică de film elaborată, dar dacă oamenii ăștia nu și-au bătut capul să scrie un scenariu cât de cât coerent și cu niște glume potrivite pentru o autobază din secolul ăsta, ar fi aiurea s-o fac eu. Măcar am rămas cu o replică antologică. Și poate că producția asta prinde un loc între atâtea filme românești dubioase.